Acum o saptamana in Boston se deschidea sezonul balurilor schiului. Ce-i asta? Pai sa va spun. Nu stiu exact cand, prin anii ’60, adica acum mai bine de 40 de ani, adica pe vremea schiului foarte foarte romantic, un domn cu multe idei originale a inventat balul new-yorkez de schi. De o parte a salii aliniati pentru cadril toti cei din echipa de sufletisti alergand dupa finantari sau asigurand fundalul sonor de incurajare pe la competitii, de partea cealalta beneficiarii recunoscatori ai conturilor pline, cei care aleg o viata plina de pericole pe doua scanduri in folosul natiei vibrande la intonarea imnului pentru varfuri de podiumuri olimpice sau mondiale. Pe vremea aceea inca nu se schia in Cupa Mondiala.
In timp, balul new-yorkez a facut pui, ba a ajuns si bunic, ca asa ii zic acum celelalte baluri, acestea adaugandu-si si un snowboard in nume. Iar la Boston, Lindsey Vonn, alaturi de Hannah Kearney – campioana mondiala la stil liber (movile), Ross Powers – snowboarder campion olimpic si Alison Jones – campioana paralimpica, si-au onorat sustinatorii.
Fondurile adunate astfel se ridica anual la milioane de dolari si nu acopera doar cheltuielile de sezon ale sportivilor, ci umple generos si pusculita cercetarii medicale sportive. Schiul alpin e unul din sporturile in care accidentarile sunt aproape inevitabile. Un schior bine pregatit nu e doar unul care scoate cel mai bun timp pe partie, ci si unul care cazand in cursa reduce la minim vatamarile cauzate propriului corp. Corpul aceasta platosa indestructibila – am in planul pe termen lung un articol cu titlul asta – e idealul spre care se tinde in cercetarea preventorie sportiva. Deocamdata inca mai e nevoie de repararea platosei. Si e nevoie sa fie facuta rapid si fara urmari vizibile in performanta.
Dar toate astea sunt literatura stiintifico-fantastica la noi. Pentru cand ii vom ajunge totusi din urma pe americani, eu am inceput deja antrenamentele la vals lent si cha-cha-cha. Urmeaza salsa.
Schi alpin. Deocamdata. 