Basme olimpice

Oamenii nevazuti. A nins si a plouat in Whistler zi si noapte, apoi zi sau noapte. Straturi, straturi, zapada s-a asternut peste partia pregatita inca din decembrie pentru sarbatoarea sporturilor albe. Solutia turistica, adica intri cu ratrack-urile pe pista si o bati de zece ori, sau daca e nevoie de opt sute saptezeci de ori pana arata iar ca inainte, e arhaica de cativa ani. Acum partiile sunt pregatite stiintific, bibilite din centimetru in centimetru cu un dispozitiv ca o grebla uriasa care ara pista cu rabdare de sus pana jos si la fiecare popas injecteaza apa calda in adancime. Ce se intampla mai departe pricep doar fizicienii si chimistii. Noi vedem doar rezultatul: o baza solida de zapada care rezista pana tarziu in primavara si daca afara sunt 10 grade. O partie numai buna pentru cei care asa ca schiorii nostri au numere mari de tot la start. Nu mai ajung sa schieze pe iarba, pamant si pietre, ci le ramane si lor zapada buna sub schiuri. Cam asta e motivul pentru care partia asta, facuta sa reziste ca o pereche de pantofi nemtesti de pe vremuri, trebuie tinuta exact asa cum e. Ninge? La lopata, fratilor. Toata zapada aia proasapta si pufoasa trebuie la o parte. Pe partie n-are ce cauta. Numai ca te indoaie din sale si curatatul aleii din fata garajului de acasa, darmite ditamai partioiul lung de trei kilometri. Care-s sase cand ai doua partii, asa ca in Whistler. Atunci nu mai ramane decat o solutie. Intinzi mana la milogeala. Ajutatiiii-ne va rugam! Si s-au strans voluntarii cu zecile si maturat si lopatat zi si noapte, apoi zi sau noapte. Printre ei o doamna pe la 50 de ani, cu caciulita rosu cu alb, Andree (parca) Janyk pe numele ei. Mama lui Britt si Michael. A ajutat nu pentru ca cei doi copii ai ei sa ia medalii pe partiile de acolo, ci pentru ca simtindu-se gazda, a crezut ca e datoare sa faca si ea ce poate. Britt n-a luat medalie in prima proba, dar a primit diploma de merit pentru clasarea pe locul 6. Lui Michael inca nu i-a venit randul, el nu se incumeta la vale ca o vijelie asa ca sora lui, va schia abia in slalom. Alaturi de mama Janyk au muncit la prepararea partiei o sumedenie de alti canadieni ale caror nume nu le vom sti niciodata. Au facut tot ce a fost omeneste posibil ca sa iasa o partie perfecta. A iesit plina de hopuri, dar aici au intrat alte instante in joc si cat timp nu stim sa controlam vremea, putem macar sa ne inclinam capul cu respect in fata celor care n-au dat inapoi timp de o saptamana in fata unei munci titanice. Clopul jos!

Aurul si argintul. Era la inceput de 2006. Pe vremea aceea austriecele dominau tot de la slalomul urias pana la coborare. Doar slalomul era al Janicei Kostelic. Michaela Dorfmeister poposea din statiune in statiune si plangea la fiecare podium. Mai ales cand urca in varful lui. Era pelerinajul de adio al unei mari campioane ce tocmai avea fantastica sansa sa-si incheie cariera cu un sezon aproape perfect. Inclusiv in Sestriere i-a suras norocul si s-a incoronat campioana olimpica, dar a fost cat pe-aci sa nu o faca. In anul acela care trebuia sa fie al ei, aparuse o pustoaica fara respect fata de experienta veteranelor. O americanca ce indraznise deja sa castige cateva curse rapide. Iar in Sestriere nu sosise singura, ci alaturi de o alta fetiscana, care urcase si ea cu impertinenta pe cateva podiumuri doar doua saptamani inainte de inceperea Jocurilor Olimpice si acum vroia medalie. Lindsey Kildow si Julia Mancuso erau cele doua fete de 21 de ani de peste Ocean. Atunci, la Jocurile Olimpice din Torino, Jules a agatat aurul slalomului urias in ascensiunea ei fulgeratoare. Si meteorica, daca ne gandim acum mai bine. Lindsey insa a cazut in antrenament. Rau. A luat startul, dar n-a stiut sa ignore durerile. Stiinta asta vine cu pierderea fragezimii varstei. Topul primelor 10 l-a prins, insa la Jocuri, mergi fie doar ca sa participi de forma, fie pentru medalii.

Dupa Torino carierele lor au urmat trasee diferite, intersectandu-se foarte putin. Succesul le-a insotit invers decat in Italia. Lindsey a crescut de la an la an pana cand stralucirea ei a eclipsat orice altceva. S-a maritat si a devenit Vonn. Sau Uonn si Fonn, caci nemtii si austriecii par sa nu inteleaga cum i se citeste numele. A cucerit globuri de cristal nenumarate, a castigat curse cu ghiotura. E regina. Dar isi purta coroana pe dos, sa ascunda diamantul lipsa. Jules pe de alta parte e un fel de Bode-ul fetelor. Cu mai putine succese. Conveniente e un cuvant ce-i este necunoscut. A facut totul cum a taiat-o capul si exact asa si schiaza. Incanta ochiul prin imprevizibilitate. Afara de pe partie nu rateaza nici o ocazie de distractie si nici un moment pe muchie de cutit. Insa schiul a incetat la un moment dat sa mai fie la fel de palpitant si atragator. S-a chinuit aproape doi ani cu rezultate chiar si dincolo de granita punctelor. Ultimul ei podium data de pe la inceputul lui 2008. De unde? Pai chiar din Whistler. De atunci seceta, frustrare, neputinta. Pana s-au anuntat Jocurile acestea. Care nu sunt la urma urmei nimic altceva decat o uriasa petrecere si Julia stie cum sa se distreze. Iuuuuuuu-huuuuuuuuuuuuu! Si s-a aruncat de zanateca pe partia pe care alte fete au tremurat ca varga. O secunda, sa fie oare posibil sa le ia pe celelalte cu atat de mult? Da! Ba nu! Lindsey nu mai e pustoaica speriata de niste dureri. S-a accidentat la un antrenament chiar inainte de a ajunge in Canada. Dureri crunte. A facut pauza o saptamana. A incercat claparii. Dureri crancene. Soarta i-a daruit o amanare a primelor curse. A incercat iar claparii. Dureri. A luat startul asa si si-a completat coroana cu aurul olimpic. E cea mai mare schioara a Americii si una a naibii de buna si pentru restul lumii.

Bronzul. Povestea lui incepe in 1960. La Jocurile Olimpice din Sqaw Valley o fata cat un pumn de om, mica si slabuta, de nu mai era loc in ea si de altceva in afara de inima ei curajoasa, cucerea bronzul in proba de coborare si devenea cea mai tanara medaliata a schiului alpin. O chema Traudl Hecher, avea 16 ani si in jumatatea de secol scursa de atunci nimeni nu i-a doborat recordul. Patru ani mai tarziu, Traudl cucerea din nou bronzul olimpic, dar il mentionam aici numai in trecere, aniversarea cea frumoasa e aceea cu 50 de ani. Caci dupa cativa ani fatuca cea micuta – care are in cariera printre altele si ultimul titlu cucerit de o fata pe Streif, legendara partie din Kitzbühel despre care se spune ca ar fi cea mai grea din lume si la startul careia le ingheata sangele in vene pana si baietilor – s-a maritat si la un moment dat a facut si doi copii. Ii dam la schi, i-a zis sotului si acesta n-a indraznit sa spuna nu. Copiii au crescut, au ajuns amandoi in loturile nationale ale Austriei si acum doi ani era cat pe-aci sa va spun povestea lor. In aceeasi zi s-a intamplat ca dupa prima mansa a slalomurilor uriase din Maribor, respectiv din Adelboden sa conduca chiar copiii lui Traudl. Din pacate pentru povestea mea si pentru cariera lui, baiatul a ratat victoria in mansa a doua. Dar fata a reusit sa ramana cea mai buna pana la final si a fost prima ei victorie de Cupa Mondiala. Acum, doi ani mai tarziu, baiatul s-a accidentat si a ratat Jocurile. Fata insa e din nou om de baza al echipei de viteziste a Austriei. Si ca in orice basm care se respecta, cu o inima la fel de brava ca a mamei ei, Elisabeth Görgl a castigat in 2010 medalia olimpica de bronz chiuind prabusita la sosire, in aceeasi proba in care reusise acum 50 de ani cea pe care a avut-o intotdeauna ca model. Apropo. Azi (20 februarie) e ziua ei. 🙂

Publicitate