Pretul unei medalii

Jocurile s-au terminat, povestile de pe partie s-au spus, dar cele din spatele fiecarei medalii inca mai sunt necunoscute. Ca sa nu nedreptatesc pe nimeni, voi continua seria inceputa cu medaliatii din coborare pana la capat, basme cu medalii, presarate printre cronici cu globuri de cristal.

Durerea. Te lasa fara rasuflare la socul initial. E ca o apa dinlauntrul tau in care te scufunzi, si strigatul e doar o franghie de care sa te tragi la suprafata. Urli sa o dai afara, sa iti obligi creierul sa reactioneze si la alti stimuli decat gheizerul naucitor izvorat din locul lovit. Sau locurile, uneori dor mai multe. E multa singuratate si multa lupta intr-un urlet de durere. E batalia purtata in cap si nevazuta de cei care vor sa ajute. Stau langa tine si intreaba: unde doare, aici? Aici? Poti sa te misti? Fara sa primeasca raspuns la inceput. N-au voie sa renunte. Trebuie sa-l smulga pe cel cazut din inclestarea cu durerea in care e prins. Susurul acela bazaitor, ingrijorat si continuu e cel care te obliga sa tragi aer in piept si sa-l expiri. O data. Prima caramida din barajul ce va lasa durerea in spate. Mocnita sau intensa, pulsand odata cu inima sau continua, nu conteaza. Cand incepi sa raspunzi la intrebari, o stapanesti. Chiar daca lacrimile curg nestanjenite. Incet, incet se linisteste. Ramane doar ca un inconvenient usor suparator in fundal. Nu stiu exact cate, dar sigur mai mult de jumatate au noroc. Se ridica in picioare, uneori putin schiop si ajutate de altii, alteori isi leaga schiurile si merg singure la vale. A doua zi le vedem iar la start. E drept, sunt mult prea multe accidentari rele, dar majoritatea cazaturilor raman fara urmari vizibile. Doar fetele le simt. A doua zi e cel mai rau. Primele miscari aduc grimase de durere pe fata, numai ca noi nu vedem primele miscari. Incaltatul claparilor de exemplu. Tortura. Dar fiecare miscare de incalzire o usureaza pe urmatoarea. Pana cand fata si durerea sunt doua contururi separate.  Fata si umbra ei. O insoteste permanent, dar o ignora mai tot timpul. Poate o intindere negandita a mainii, sau o calcare mai apasata sa strafulgere ca o amintire vie a socului de la inceput. Dar de acum o cunoaste si stie s-o trimita la locul ei. Iar in cursa mai e si adrenalina, asta ajuta la detasarea completa. Cand va uitati la startul unei curse de schi, amintiti-va. Cel putin fiecare a doua fata schiaza cu dureri. Asa a estimat Anja Pärson si probabil are dreptate.

Aurul. Era inainte de Craciun acum cativa ani. Jos langa aria de sosire, e intotdeauna montat un cort. Fetele vin aici dupa cursa, isi schimba echipamentul, mai plang, mai rad, mai povestesc. Asa si atunci. Abia astept sa ajung la ai mei de Craciun, tremura de nerabdare o fata inalta si blonda. Cea de langa ea, cu parul lung, saten spre blond, ridica din umeri si zambeste resemnata. Casa ei e in Vail, nu are cum sa-si petreaca Craciunul in familie. Stii ce? Hai cu mine la Garmisch, o sun pe mama acum, dar sigur nu e nici o problema. Vii? Un dat din cap bucuros ca raspuns, alaturi de unul din cele mai frumoase zambete din Cupa Mondiala si asa a inceput prietenia dintre Maria si Lindsey. Maria Riesch si Lindsey Kildow. Urechile Mariei sunt cele care cunosc cel mai bine povestea de dragoste in urma careia Lindsey a devenit Vonn. Pentru si de la Maria a invatat Lindsey germana la inceput. Impreuna merg la cumparaturi, incearca farduri si freze, probeaza haine si tot impreuna merg in vacante. De cele mai multe ori, impreuna urca si pe podium. Si de cele mai multe ori Lindsey e mai sus. Numai ca sportul nu e pentru cei multumiti cu locul 2.

Cand esti buna la toate, asa cum e Maria, cand aproape excelezi in toate, asa cum o face Maria, nu poti accepta sa iesi a doua mai tot timpul intr-o rivalitate, chiar si prieteneasca. Maria Riesch crede in schiorul complet si probele ei favorite – coborarea si slalomul ii reflecta crezul. In slalom Lindsey ii lasa gratios intaietatea cu clasari pe la mijloc de clasament. E un fel de non-combat, care da, alina un pic orgoliul ranit, dar nu ofera satisfactia unei victorii in fata unui adversar de forte egale. Cum ar fi in coborare. Numai ca aici, chiar si cand Maria schiaza perfect, Lindsey vrajeste ceva si tot o intrece. O data, de trei ori, de sapte ori, de prea multe ori. In ianuarie, fiecare vorbulita rostita in fata presei de Maria urla de frustrare. Spunea sunt multumita de locul 2 si se auzea nu stiu ce sa mai fac. Inainte de a zbura spre Canada, au intrebat-o jurnalistii din Germania ce titlu ar vrea sa apara in ziare dupa cursele ei. Maria Riesch fährt Lindsey daVonn, a tasnit raspunsul de pe buzele ei. Un joc de cuvinte care tradus spune ca Maria o lasa pe Lindsey in urma. Aurul in coborare ar fi fost mai pretios, dar chiar si asa, cenusareasa printre probele schiului alpin, super-combinata e proba schioarelor bune la tot. Cele mai bune la tot. Si aici a invins-o Maria pe Lindsey. Ar fi preferat probabil sa o faca fara abandonul prietenei. Sa o vada sub ea in clasament. N-a mers. Chiar si asa, a dovedit lumii ca ea e Schioara Totala. A castigat medalia pe gratis. Ba chiar si cu un bonus, caci pretul – unul prea mare – l-ar fi platit abia daca n-ar fi invins ea, ci Lindsey.

Argintul. Ar trebui sa povestesc aici despre cum dupa doi ani in care n-a facut nimic, in timp ce lumea intreaga o sorbea pe Lindsey din priviri, Jules a venit, a agatat doua medalii de argint, s-a aruncat pe spate in zapada, a dansat cu schiurile in aer, a sarit de gatul Mariei, si-a bagat capsorul in fata obiectivelor camerelor de fotofilmat indreptate spre colega de echipa si ne-a aratat zambetul, ochii stralucitori si cele doua medalii. Yessssss! Asta ar trebui sa scriu, mai ales ca super-combinata, cu slalomul ratat de atatea ori in ultima vreme incat nici macar nu trecuse de calificarile interne ale echipei americane, nu era tocmai proba in care sa risti un pariu pe medalia ei. Dar… Boring! Asa crede Julia Mancuso despre mersul ca oamenii. Cum e cel pe trotuar, sau chiar pe strada, nu esti neconventional doar pentru ca te lasi claxonat. Nu, daca vrei ceva interesant o iei pe acoperisuri si acolo sa te vad. La schi la fel. Ce-i aia antrenament ca la carte, cursa ca la carte, interviu ca la carte, politete ca la carte, viata de familie ca la carte? La gunoi cu ele! Jules e o rebela si nu s-a dezmintit nici in ce a urmat. Cu medaliile supriza pe post de magnet a momit atentia publica pana la ea pe site. Acolo a epuizat in o zi, doua – nu stiu, dar nici nu e relevant – colectia de lenjerie de conceptie proprie. Kiss My Tiara ii zice. Apoi i-a oferit moderatorului televiziunii austriece, cu privirea osciland intre iesirea din orbite si lateralul jenat, un petic din lenjeria purtata in studio, pe pielea ei de salbaticiune tanara. Just a tiny bit. Spectatorii convinsi de calitatea produsului au navalit in numar si mai mare pe site-ul ei, iar serverul a suspinat si a si-a dat obstescul sfarsit. CIO a strigat ultragiat: folosirea imaginii JO in scopuri comerciale e interzisa pe perioada JO! Jules a mai dat apoi cateva interviuri si si-a suit lumea in cap cu raspunsurile directe. Nu, nu i-a placut ca in echipa totul s-a transformat in ingerasi si inimioare pentru printesa Lindsey. Prietene? Au fost in copilarie, acum s-au distantat. Sunt doar colege. Lumea s-a grabit sa o acuze, uitand ceva important. Daca n-ar fi fost Jules cea care sparge geamuri fara sa se sinchiseasca, cea care se arunca de nebuna in gol fara sa verifice daca in pachetul inhatat pe fuga inainte de ultimul pas e chiar parasuta, cele doua medalii ar sta astazi agatate de alte gaturi. Cand vine vorba de ea, intrigile subtile nu-si au locul. Jules e o wysiwyg ce calca furtunos in strachini, dar de o onestitate reconfortanta. Iar intrebarea care ramane dupa Vancouver e daca nu cumva in cei doi ani din urma nu a lipsit, ci a chiulit de pe podiumuri. Doar asa, din plictiseala.

Bronzul. Era o vreme cand Anja Pärson ridica din umeri dupa victorii. Nu ca nu i-ar fi pasat, numai ca era un lucru obisnuit sa castige. Primul plonjon l-a facut mult mai tarziu. Cred ca in 2007 la Are s-a intamplat. Era primul sezon in care victoriile n-au mai venit de la sine. Avusese in primavara prima ei accidentare si de atunci durerea nu se mai dezlipise de ea. De fapt victoriile nu venisera deloc si o Anja indarjita renuntase la ultimele etape din Cupa Mondiala ca sa se pregateasca pentru mondialele de la ea de-acasa. S-a antrenat ea stie cum si unde, dar cand a luat startul in fata familiei regale suedeze, a starnit vijelia in urma ei. A luat trei medalii de aur – super-G, combinata si coborare – si dupa fiecare a plonjat pe burta. Fericita e un cuvant prea mic ca sa-i cuprinda usurarea, eliberarea si bucuria de atunci. A repetat plonjonul la fiecare victorie de Cupa Mondiala, intamplari tot mai rare in viata unei campioane captiva intre doua de ce-uri: de ce nu mai castiga, de ce sa mai continue.

Inapoi in timp. Crans-Montana, 1998 in primavara. Finalele Cupei Mondiale cu cei mai buni schiori ai sezonului, alaturi de juniorul cel mai priceput in fiecare proba. O fata de 16 din Suedia termina ultima in slalomul urias. Era prima participare in Cupa Mondiala. Opt luni si jumatate mai tarziu castiga prima etapa: un slalom. A fost nevoie de o Janica Kostelic ca sa o mai opreasca din cand in cand in anii ce-au urmat.

Nu mi-a placut cum schia. Nu ca ar fi avut un stil urat, era perfecta. Dar zgaria s-uri pe pista cu atata inversunare si rautate, boxa portile de slalom cu atata ura, incat nu ma simteam in siguranta nici ascunsa in spatele canapelei.

Raspunsul corect la intrebarea care este cea mai mare schioara pe care o vedem in prezent pe partii nu este nici Lindsey Vonn, nici Maria Riesch. E Anja Pärson. A strans 41 de victorii in Cupa Mondiala si 91 de podiumuri. Are 10 medalii la mondiale, 7 din ele de aur. Iar de anul acesta are si cele mai multe medalii olimpice castigate de o fata. Alaturi de Janica, normal. Povestile lor nu pot fi spuse separat.

Ii iei Anjei cariera ce isi scrie zilele acestea ultimele randuri. De acum 12 ani, cu startul ratat, ascensiunea grabita, dominatia fara mila din slalomul urias, duelurile pierdute in fata Janicei, ambitia nesecata, duelurile castigate tot in fata Janicei, mutarea tiptila spre schiul in viteza – durerea nu cunoaste crutare, debusolarea de la retragerea croatei, declinul lung si lin, tresaririle de orgoliu pe pista, vehementa de aparatoare a drepturilor tuturor colegelor ei, serenitatea pe care i-a adaugat-o fiecare an si te opresti pe partia olimpica din Whistler in zborul ei frant. Saizeci de metri terminati cu o prabusire. Cine a crezut ca se va ridica? Albastra pe costum, albastra pe sub costum, a luat startul in cursa urmatoare. Cu cateva zile inainte spusese cine e la start, e apta de concurs, nu exista circumstante atenuante. Dur, dar adevarat in lumea lor. Tot poporul iubitor de schi s-a minunat de medalia castigata la o zi dupa ce s-a crezut ca n-a ramas intreaga. Dar ca sa intelegi cu adevarat plonjonul facut la finalul combinatei pentru un biet bronz, alunecarea in care nici un muschi al fetei n-a tradat durerea carnii invinetite, trebuie sa faci cativa pasi in spate si sa o vezi pe Anja in slalomul urias parcurs in toti cei 12 ani de cariera. Abia atunci poti intelege: medalia din Vancouver e nepretuita.

13 păreri la “Pretul unei medalii

  1. Pentru povestile tale ai si tu o medalie din partea mea. Cu prima ocazie cand ne vedem sa imi amintesti sa ti-o dau 🙂

  2. De schi am fost indragostit mai demult.Acum m-am indragostit de povestile minunate despre schi 🙂
    Astept continuarea … 🙂

  3. fighter
    Ma bucur mult. Nu stiu sa arat cat de mult, dar e mult de tot. Planul meu malefic e sa indragostesc intreaga Romanie de schi. 😀

  4. absolut deosebit acest articol, am trait si simtit la fel despre medaliile Aniei si Mariei. Insa cred ca merita ceva si Vonn, care maine poimaine castiga Globul…

  5. Ma bucur ca am reusit sa redau ce ai simtit si tu. 🙂

    Despre Lindsey va veni o poveste lunga, lunga. M-am gandit ca ei sa-i dedic un articol separat. Insa nu foarte curand, ca mai am multe medalii de la JO de istorisit. Dara vara e lunga. 😉

    Cu un click pe tag-ul „portrete in alb” se ajunge la toate articolele dedicate schiorilor.

Comentariile nu sunt permise.