Aventuri pe schiuri

Astazi despre un alt fel de competitie pe schiuri, pe care am ignorat-o (explicit) pana acum. Competitia cu propriile limite. In incercari care sunt mult peste posibilitatile majoritatii, dar care le tintuiesc in cartile de istorie, spre eterna admiratie a tuturor celor ce afla despre ele.

***

La sfarsitul lui mai, Alison Levine a urcat pe Everest. Pana sus de tot. Desi nu multa lume se poate lauda cu cucerirea celui mai inalt varf, sunt totusi cateva mii si n-as fi scris despre ea daca acest eveniment n-ar fi insemnat si incheierea cu succes a Marelui Slem Aventurier. Adica bifarea ascensiunii celui mai inalt varf pe fiecare din cele sapte continente, plus atingerea celor doi poli. Si aici ajungem la schi. Ambele expeditii polare au fost pe schiuri. Daca la Polul Nord asta e un fel de floare la ureche pentru semenii nostri mai cutezatori, pentru a atinge punctul de latitudine zero de la sud, americanca a schiat mai bine de 900 km in 38 de zile, perioada in care temperatura a ramas permanent pe minus, cu etape de pana la 10 ore, pe aceeasi ruta pe care in 1989 Reinhold Messner (da, da, The Reinhold Messner)  si Arvud Fuchs devenisera primii oameni care ajungeau acolo doar prin propriile puteri. Exact asa cum a facut-o si Alison Levine, care s-a inhamat ca un husky veritabil si si-a tras si echipamentul dupa ea. Ca de obicei in astfel de povesti, mai exista un detaliu ce o impinge dincolo de uimitor. Alison Levine s-a nascut suferind de sindromul Wolff-Parkinson-White, o boala de inima ce i-a pus viata in pericol chiar si la urcarea catorva trepte. Doua operatii au fost necesare pentru a scapa de acest handicap si de atunci americanca tot urca si schiaza. Pentru cei interesati, aici puteti citi blogul ei din timpul ultimei expeditii. E foarte interesant.

***

Ascensiunile pe varfurile din Top-Earth nu sunt intotdeauna straine de sportul alb care e principalul subiect al blogului de fata. Si nu sunt intotdeauna incununate de succes. Atata doar ca insucces aici inseamna de cele mai multe ori capat de linie pentru trenul numit viata. Frederik Ericsson se ocupa cu chestii din astea. Se urca pe cate un varf, din ce in ce mai inalt, apoi isi dadea drumul la vale. Multi spun ca partea finala e cea nebuneasca si ingrozitor de periculoasa. Dar nu, pe oriunde a coborat, a ajuns intreg jos. Numai ca tot urmarind dictonul adaptat la mai sus, mai sus, mai sus, un gand i-a incoltit in cap. Ce-ar fi sa urce cei mai inalti trei munti si sa coboare pe schiuri de acolo? Zis si facut. Care ar fi cel mai greu? Dupa unii K2. Doar un sfert din cei care-l incearca, mai traiesc sa povesteasca cum a fost. La prima tentativa, in iunie anul trecut, si-a pierdut partenerul, pe francezul Michele Fait. A doua incercare a fost fatala pentru el. A alunecat in timpul ascensiunii si a cazut 1000 de metri. Everestul era planificat pentru toamna, iar Kangchenjunga pentru toamna anului viitor. Altcineva va fi de-acum pionier in aceasta intreprindere.

***

Revenind la oile noastre, cand vorbim de schi alpin si aventura, Julia Mancuso e primul nume care ar trebui sa vina in minte. Ea si-a incercat norocul si in ascensiuni montane mai accesibile – a ajuns pe Kilimandjaro in urma cu doi ani. Dar de obicei se ocupa doar cu partea de coborare a muntelui. Evident ca pe schiuri. In primavara, imediat dupa incheierea sezonului, s-a inscris la Verbier Xtreme (a povestit si Radu). Ca sa va faceti o idee cam despre ce-i vorba, priviti filmuletul de mai jos. Atunci a fost cea mai rapida, insa estetic n-a impresionat arbitrii mai mult de un loc 3. Acum, ca tot era in apropiere, s-a inscris la World Heli Challenge. Caruia i se mai spune si cel mai nebunesc spectacol de free style. Locul? Muntele Aspirina, din Noua Zeelanda. Aspirina e porecla ce i-am dat-o noi, pe el il cheama Mount Aspiring de fapt. Pentru start, pe varful lui se ajunge cu elicopterul. Insa vai, vai, ce pacat. Vremea de acolo se joaca cu toata lumea. Din cele 8 zile rezervate pentru cele doua manse din probe diferite s-aputut schia pana la urma doar intr-una, reducand si competitia la o mansa. Iar Julia a trebuit sa se intoarca la antrenamentele cu echipa inainte de a se tine concursul. Care a fost O NEBUNIE! Si daca nu ma credeti, ia-n priviti-l pe Ted Davenport urmarit de o avalansa si scapand ca prin minune. Linkul, ca si poza cu cele trei fete, le-am cules de pe blogul Janinei Kuzma, vecina mea de wordpress, si una dintre cele care au probabil acelasi motto in viata ca si Julia: „do one thing a day that scares you”.