Söldenul american

Vara de vara, sute de schiori se antreneaza din greu, exercitii de rezistenta, de forta, de echilibru, sudoare suvoaie, fata congestionata, respiratie grea si tot ce mai inseamna trasul la galere al antrenamentelor la sala. Apoi vin ore in sir de teste pe zapada. Aproape ca merg cu surubelnita in mana. Claparii mai stransi, mai in fata, mai sus, schiuri mai ascutite, mai ceruite, toate combinatiile posibile sunt incercate si sutimile de secunda diferenta sunt analizate pentru a gasi setarea castigatoare. Apoi tunelul de vant. Combinezoanele si pozitia care mai taie ceva din timpul de la finis. Sub un clipit din ochi, dar astea sunt conditiile, asa se pierd sau se castiga curse.

La fiecare sfarsit de vara se spera. Uneori atat de mult incat greutatea sperantei devine zdrobitoare. Toti schiorii care ajung in Cupa Mondiala sunt convinsi (macar la inceput) si au convins pe cineva ca in ei zace un potential campion. Au doar zeci de povesti de model. Pe tiparul Hermann Maier: instructorul de schi acceptat ca antemergator la o cursa, ce a scos al saptelea timp. Nimic nu-l anuntase si singurul ce crezuse in ce stie fusese el insusi. De putut se poate pentru oricine. Teoretic. In practica sunt rare exploziile acestea de peste vara.

Caci a venit Sölden-ul si i-am regasit pe aceiasi schiori in frunte. Atat clasamentul primei manse, cat si cel final i-au aranjat pe concurenti aproape asa cum ii plasasera cotele de la pariuri. Ted Ligety e tot inegalabil, la fel de puternic si cu acelasi instinct ce-l balanseaza perfect, picioarele alterneaza deja de la sine impingerea usor in fata in interiorul virajului, accelerand pana la urmatoarea poarta, ba chiar pare sa-si fi perfectionat tehnica ce era deja impecabila, astfel incat o eroare de evaluare a catorva porti prea stranse sa nu-l coste victoria.

Philipp Schörghofer combina ca si anul trecut eleganta fina a unei linii rotunde cu avantul si ambitia atacului fara teama, desi aici ar mai fi de lucrat. A ezitat la buza abruptului si pierzand ritmul primelor porti, a fost penalizat la timp. Carlo Janka e din nou Iceman, cel mai calm dintre concurenti, accelerand metodic si pastrandu-si sangele rece, calculand parca viteza optima pe tot traseul. E drept ca anul acesta a socotit putin prea mult si schiurile l-au tradat prea des cu derapaje pe portiunile cu gheata.

Dar tocmai oameni ca austriacul si elvetianul alimenteaza sperantele visatorilor. Schörggi a ajuns foarte tarziu asa sus, dupa ce a stat multi ani in umbra, frustrat de neputinta de a urca la nivelul asteptarilor proprii si ale celor din jur. Apoi a venit o cursa norocoasa in care a scos capul din anonimat si de acolo nu s-a mai oprit, pentru ca anul trecut sa explodeze cu victorie in Hinterstoder si medalie de bronz la Mondiale. Iar la Janks, primul podium e de lengeda. Mai tineti minte Lake Louise 2008 si baiatul cu numarul 65 pe tricou?

Asa ca tu, ca schior de pluton, speri de fiecare data. De regula, totusi, ramai cam tot acolo unde ai fost si cu un sezon in urma. Uneori urci putin, alteori esti tras in urma. Ca e teama de esec, ca e durerea din genunchi sau junghiul din spate, ca e ghinion pur sau trac de cursa, majoritatea schiorilor nu ajung sa-si implineasca visele. Pe parcursul carierei apar, tot ca un fel de regula, nepronuntata insa cu glas tare de nimeni, accidentarile (apropo de ele, revenire conform asteptarilor la Benjamin Raich – locul 19, cu ceva lacune, dar si cu viraje promitatoare si una excelenta pentru Marcel Hirscher, sa nu uitam ca spectrul urmatoarei posibile accidentari nu are cum sa nu-l bantuie la primele curse – locul 6).

Si apoi apare un schior ca Alexis Pinturault si spulbera castelele de nisip faurite in imaginatia adversarilor. Explicatii pentru esec exista intotdeauna. Pentru ascensiunea fulminanta a celor ca acest baiat de 20 de ani, nu. Cum e posibil sa castigi in ianuarie titlul mondial de juniori intr-o proba in care cu un an inainte terminasesi pe locul 45 (e drept ca o castigase cu doi ani in urma)? Apoi o luna mai tarziu sa urci pe primul podium de Cupa Mondiala, de parca ai schia tot cu pustii fara experienta ce-ti sunt colegi de varsta, iar cand jumatate de an mai tarziu revii in Cupa Mondiala, sa te „plimbi” cu nonsalanta pe partia apreciata ca fiind cea mai abrupta din circuit, pe care n-ai mai incercat-o niciodata si sa-i lasi in urma fara pic de respect pe toti in afara de campion?

Din clipa in care descoperi care e smecheria cu talentul ce-l posezi, nu mai poti fi oprit. Schiorii buni la varste fragede au avantajul inconstientei, pentru ei nu exista lucruri mai importante in viata. Sunt flamanzi si ataca nebuneste, adorand viteza si facand din instinct spectacol pe partie. Notati-l in memorie pe Alexis Pinturault. Nu e un foc de paie.

Recapituland ce s-a intamplat ieri in Sölden: Ivica Kostelic a demonstrat tuturor ca nu e adevarat ca trebuie sa dai la schimb acuratetea pe risc ca sa castigi o mansa de slalom urias (a fost cel mai rapid in mansa secunda, incheind pe un remarcabil loc 5 la final), Carlo Janka e din nou bun chiar daca a ratat podiumul, Austria are un nou lider in slalomul urias, pe Philipp Schörghofer, primul austriac de la Hermann Maier in 2005 care urca pe podium in uriasul de pe ghetar, Alexis Pinturault a uimit o lume intreaga (pe el insusi inclusiv) cu locul secund, iar Ted Ligety i s-a alaturat lui Lindsey in multumirea oficiala adresata noului sponsor al echipei SUA.

Reprezentantii statiunii Sölden au semnat un contract pe trei ani cu americanii, carora le vor oferi cazare, partii de antrenament si acces gratuit la ele in schimbul reclamei, spre indignarea sefului federatiei austriece. Schröcksnadel, cuprins de furie nationalista, a amenintat initial ca nu va mai pune Sölden-ul in calendar, retragandu-si ulterior spusele si dand (de ochii nostri) mana cu seful sectiunii turism.

Clasamentul mansei

Va recomand sa cititi si cronica scrisa de Alexosu pe derdelus.ro. Nu e reciprocitate in reclama, ci e foarte buna si la obiect. Serios.

Publicitate