Lupta cu vantul

Intr-o duminica de iarna plina, cine e prea lenes si nu iese la zapada (m-ati prins, am avut duminici lenese) poate fi martor cum la televizor pe canalele de sport sau austriece se perinda cuminti toate sporturile de iarna, fara a suprapune vreodata momentele decisive. Schi alpin, schi fond, sarituri, biatlon, amestecate, dar asteptandu-si randul. Cum de se intampla asta? FIS programeaza de la bun inceput toate cursele in asa fel incat sa poata vinde toate drepturile de televizare. Lumea le cumpara si ce se intampla de aici incolo aparent nu mai intereseaza pe nimeni, nu de putine ori trezindu-ma bombanind regizorii de emisie pentru deciziile lor.

Cum programul e una si vremea e alta, se mai intampla ca un viscol sa smulga cursele de la locul lor si sa le lase sa cada la alte ore sau in alta parte. Sau, ca in Lake Louise duminica, dintr-o cursa serioasa, sa se insaileze un simulacru de super-G, din care schiorii sa iasa invinsi nu de adversari sau propriile greseli, ci de factori pe care nu-i pot controla, iar telespectatorii sa ramana cu o impresie de haos total, nimeni neputand sti cum s-a castigat pana la urma.

Nu stiu ce a inteles restul restul lumii care a vazut cursa, pentru mine a fost doar o goana dupa indicii care sa ofere explicatii pentru timpi, pentru abandonuri, lasate iute sa zaca intr-un cotlon al mintii caci urmatoarea enigma era in plina desfasurare deja pe micul ecran. In Lake Louise a nins sambata si a continuat sa ninga si duminica, la ora de start cerul negru amenintand cu si mai multe zapezi decat cele ce trebuisera curatate peste noapte de pe pista. Apoi, spre deosebire de sambata, vantul n-a mai fost cuprins de mila si nu si-a mai anulat planurile de a bate cu putere.

Tickety Chutes, Tickety, Wiwaxy, Coaches Corner, Waterfall, Fishnet, Fall-away. Puncte de reper de pe traseul initial de super-G, mai ales cele patru din urma comprimand toata dificultatea tehnica a traseului. Rafalele puternice de sus au obligat la mutarea startului din Tickety Chutes undeva in platul din Wixaxy, unde Hans Knauss remarca in timpul coborarii cu camera vantul impotriva simtit suierandu-i printre picioare. Ciuntirea traseului n-a fost considerata o masura suficienta pentru o cursa optima, ci s-au scurtat si intervalele de start. Atat de mult incat majoritatea schiorilor au fost preluati de camerele de filmare abia de pe la mijlocul abruptului din Fall-away, exact acolo unde cursa era practic terminata, alunecarea finala, desi lunguta, nemaiinfluentand rezultatul final. Si sa ma mai mir ca n-am inteles nimic?

Sa vedem atunci ce as mai putea aduce la lumina din franturile vazute. In primul rand, traseul. Iata-l filmat (si postat?) de Hans Knauss (vicecampion olimpic si mondial acum vreo 10 ani):

Apoi pasajele dificile. Au fost doua mari pe traseul marcat de Ante Kostelic, despre care toata lumea stie ca pune capcane si se cam teme de ele. Mai intai saritura din Waterfall i-a propulsat pe schiori mult in stanga, pana in plasa de sub plasa pescarului. Acolo a ajuns si Gauthier de Tessieres, talentatul schior francez, ce nu a putut corecta la timp linia. Din fericire a scapat cu un edem osos la genunchiul stang si ceva fisura de ligament ce nu necesita operatie imediata la umarul drept.

A doua a fost cea din Fall-away. Intrarea pe abrupt pune intotdeauna in dificultate schiorii, fiind facuta direct printr-un viraj la stanga in care se intra cu viteza mare. Dozezi prea mult, pierzi timp, prea putin, esti aruncat in exteriorul curbei. De data aceasta iesirea preaavantatilor s-a facut mult mai jos decat de obicei, ei avand de traversat orizontal toata latimea partiei pentru a ajunge la urmatoarea poarta. Nu toata lumea a prins-o.

Intre schiorii care n-au gresit, care au riscat si care au amortizat bine numeroasele denivelari de pe finalul traseului, diferenta a facut-o totusi norocul, podiumul prefigurandu-se in primele 20 de secunde de alunecare simpla. Cand doar acolo se duce o secunda, nu mai ai ce face, oricat de bine ai merge pana la final. Vantul a inchis accesul spre glorie prea multor schiori ce au convins  in jumatatea inferioara. Ceea ce nu inseamna ca invingatorii n-au meritat podiumul. Adrien Theaux a fost constant in rezultate intreaga saptamana din Lake Louise, atat in antrenamente, cat si in curse. Didier Cuche a avut optic cea mai frumoasa cursa, cu aceeasi pozitie de ghem rostogolindu-se linistit pe un traseu prestabilit si probabil savurand deja gustul victoriei pana cand Aksel Lund Svindal a impresionat cu o evolutie demna de sezonul in care s-a accidentat dupa ce isi anihilase toti adversarii.

Toti trei au intrat bine in Fall-away si au conservat viteza de acolo pana jos, norvegianul fiind de departe maestrul lor. Intre primii 10-15 si-au facut loc si multi schiori din spatele listei de start, majoritatea fiind reprezentata de noul val austriac. Ca a fost o intamplare datorata imbunatatirii conditiilor sau nu, urmeaza sa demonstreze la urmatoarele curse, luna decembrie oferindu-le numeroase ocazii in care sa confirme. Si o vorba buna pentru Jan Hudec, canadianul care asa cum zicea mai apoi admirativ Svindal e „tipul care n-a prea schiat in ultimii ani. Tot timpul a fost accidentat. Chiar si asta vara cand m-am antrenat cu el, a avut dureri de spate si abia a putut schia. Daca eu m-as antrena atat de putin n-as termina nici o cursa pe locul 4.”

Clasamentul etapei