Neimblanziti

Prima mansa fusese un fel de deja-connu. Toata lumea stia ca Ted Ligety este cel mai bun, argumente pentru justificarea afirmatiei a avut grija americanul sa ne ofere in ultimii deja multi ani. Dar sa fii cel mai bun inseamna printre altele si sa faci de fiecare data un pas inaintea adversarilor care te vaneaza neincetat.

Apriga a fost partea a doua a intrecerii, chiar si acolo unde miza nu e aparenta. Baietii, indiferent de pozitia lor in clasamentul federal au avut ceva de dovedit. Poate si de aceea, altfel decat in majoritatea curselor, clasamentul mansei a doua nu a fost tocmai primul dat peste cap. Iar clasamentul final nu povesteste in totalitate ce s-a intamplat pe partie. Andre Myhrer de exemplu, pe care il gasiti la coada clasamentului, a fost primul ce mi-a bucurat ochii si sufletul. Dar a riscat prea mult si a fost cat pe ce sa termine cursa printre voluntari.

Pe podium s-a ajuns doar cu evolutii de top 5 in ambele manse. Iar pentru topul mansei a doua, Marcus Sandell, urmasul lui Kalle Palander ridicase deja nivelul cu o cursa ce-i iesise perfect, nivel la care urmatorii 8 concurenti n-au ajuns in ciuda avansului cu care au pornit in cursa. Finlandezul a urcat astfel 10 pozitii, pana pe 5, trecandu-si in palmares cel mai bun rezultat al carierei.

Abia Kjetil Jansrud, locul 6 la jumatate, a avut avansul destul de mare ca sa-i mai ramana si pentru total. Partea frumoasa insa a venit abia dupa el. Fritz Dopfer, austriacul trecut la nemti dupa ce conationalii n-au crezut suficient in talentul lui, a mers de parca n-ar mai fi existat un maine, lasandu-l pe mult mai experimentatul norvegian la jumatate de secunda in urma.

Pe Benjamin Raich il tineam minte ca o fata mare. Cuminte si lipsit de agresivitate, asa cum a mers in ultimele doua sezoane. Cel de pe partie din Beaver a fost alt om. Ar fi depasit clar timpul lui Sandell de ar fi fost urcata linia de sosire cu vreo opt porti mai sus. Acolo, la ultimul damb, pozitia i-a fost prea piezisa, claparul de la interior a atins zapada si dus a fost. Abandon, dar merge minunat si o stie.

Leif Kristian Haugen, norvegianul surpriza al primei manse a fost prea apasat de miza posibilitatii urcarii pe podium. A clacat, nu de tot, ci doar cat sa zburde din greseala in greseala si n-a mai contat in rezultatul final. Marcel Hirscher in schimb este alt aluat. El greseli face uneori de mult ce risca. Are o rautate de animal de prada cand schiaza si n-ar da o victorie pe nimic altceva. Cu Ligety in spate in cabina de start n-a avut decat o sansa la triumf. Sa scoata cel mai bun timp al mansei. Asa ca a aratat ceva ce poate purta oricand eticheta de arta si l-a lasat pe Dopfer la mijlocul secundei dintre el si Jansrud. Nu sunt sigura ca am mai vazut vreodata o mansa fara greseala din partea austriacului. Aceasta a fost superba.

Ted Ligety ar fi putut sa-si salveze avantajul. A pornit mai lent, ca si in prima parte a concursului, a accelerat pe mijloc si a retrecut pe primul loc, dar doua curbe intarziate spre finalul cursei l-au taxat. Doar locul secund pentru american si infrangerea pe teren propriu cere revansa in urmatorul slalom urias, cel mutat din Val d’Isere in Beaver Creek.

Clasamentul etapei