Nu se lasa

Intrebat fiind imediat dupa accidentarea din septembrie 2010 cum face fata acestei lovituri a sortii ce l-a incercat tocmai in momentul in care cariera a ajuns pe piscuri (campion olimpic in proba de coborare in Whistler), Didier Defago a raspuns simplu: am o familie frumoasa. Oaza lui de liniste si in acelasi timp cel mai important lucru din viata. Iarna petrecuta alaturi de copii, cu ganguritul micului Timeo si logica inocenta a Alexanei, l-a schimbat. A invatat ca pentru ei durerea trebuie vazuta si pipaita in forma carjelor, a ghipsului sau pansamentelor. Si-a alinat aleanul sub mangaierile palmelor mici: „doare, tati?” si a icnit sub exploziile de iubire atunci cand semnele exterioare n-au mai tradat suferinta din picior. A sorbit fiecare fleac al vietii cu ei timp de aproape un an de zile.

Cu familia in gand, ca plan de rezerva, n-a pus foarte mult la suflet insuccesele primelor curse. N-a obtinut nici un punct in Lake Louise dupa locurile 48 si 40. Clasari departe de ceea ce astepta campionul olimpic al celei mai rapide probe de schi alpin. Si a hotarat ca nu are sens sa continue sportul de performanta la un nivel asa jos. Si-a dat timp de revenire pana la revelion, anunatand ca daca nu are rezultate rezonabile in urmatoarea luna, se va retrage.

Cei din jur i-au explicat ca e nevoie de rabdare, nu se trece cu o pocnitura din degete peste o rupere a ligamentelor incrucisate. Au stabilit un plan cu obiective de etapa si din clipa aceea Didier a prins aripi. A urmat Beaver Creek-ul cu locurile 13, 16, 24. Val Gardena cu urmatorul progres, locul 12 in super-G. Si minunata Alta Badia cu al treilea timp al mansei secunde, un rezultat dincolo de cele mai exuberante sperante intr-o proba pe care n-a considerat-o specialitatea lui.

Asa ca intr-un fel, cursa aproape perfecta din Bormio a venit firesc, piscul muntelui urcat de elvetian intr-un tempo neverosimil la revenirea dupa prima accidentare serioasa din cariera, petrecuta insa la o varsta la care rabdarea e un lux.

Despre partia Stelvio trebuie sa spun ca are o relatie speciala cu elvetienii. Conceputa pentru Mondialele din 1985, le-a adus titlul suprem prin Pirmin Zurbriggen. Apoi a fost data uitarii multi ani, abia in 1993 intrand in calendarul Cupei Mondiale, devenind rapid una din „clasice”, primind si un loc fix in calendar: cursa asa zisa de revelion. Dar din 1993 pana in 2011, cu toate ca a fost uneori si gazda a finalelor din primavara, prima treapta a podiumului le-a fost refuzata schiorilor confederati. Uneori pentru intarzieri ridicole, Didier Cuche apropiindu-se cel mai mult de victorie in 2006, cand a fost invins doar de Michael Walchhofer la o sutime de secunda.

Evident ca s-a vorbit de un blestem, totusi descantece n-am auzit sa se fi incercat. Iarna aceasta elvetienii au venit cu cea mai puternica echipa de vitezisti din toata aceasta perioada de insuccese, hotarati sa infiga drapelul in varf. Dar la antrenamente altii au avut din nou intaietatea. Si daca in prima zi italienii Marsaglia si Fill nu s-au indepartat prea mult (pe Keppler nu-l socotim ca a trisat sarind o poarta), in cea de-a doua Klaus Kröll si-a declasat adversarii.

Ziua de concurs a fost totusi altfel. S-a incalzit si s-a innorat. Suprafata n-a ramas la fel de dura si lumina a fost oarba. A trebuit sarjat in virajele lungi si inclinate fara informatii despre denivelari. Pentru spectatori a sporit farmecul. Cei rapizi s-au dezechilibrat si au aratat cascadorii in serie, doar ale lui Beat Feuz incheindu-se cu abandon.

Singurul perfect curat a ramas Patrick Küng, cel mai rapid elvetian in ambele antrenamente si cu un loc patru in cursa de acum un an, premise deja promitatoare pentru o pozitie inalta si in ultima etapa a lui 2011. Dar in ciuda inceputului si finisului extrem de rapide, mijlocul l-a tradat.

Optic nici Didier Defago n-a mers perfect acolo, dar a avut viteza atat de mare incat n-a putut ramane complet echilibrat pe denivelari, schiind intr-un picior la un moment dat si amenintandu-ne cu o roata la care bine ca a renuntat.

Cei doi elvetieni au avut numerele 11 si 12 la start si cu favoritii mari inca la start, a adiat un pic a iz de tripla victorie elvetiana, un soi de revansa in exces pentru seceta indelungata. Dar Feuz a cazut, iar Cuche nu a fost suficient de subtil pentru zapada foarte uda.

Pentru Defago (care a terminat pe 2 in urma cu doi ani in precedenta lui competitie din Bormio) a urmat o perioada lunga de tremurici. Dar desi au avut pasaje mult mai bune decat ale lui, erorile, grave sau cumulate i-au costat prea mult pe Klaus Kröll, Erik Guay, Bode Miller si Aksel Lund Svindal. Crema coborarii – daca privim mai atent – si compania selecta face cu atat mai pretios podiumul pentru Patrick Küng. Cei patru grei au terminat in ordine pe locurile 3-6, dupa curse superbe, cu redresari greu de imaginat, cu risipa generoasa de energie si cu demonstratii de forta.

Kröll a fost, asa cum anuntase din antrenament, cel mai aproape de Defago si am putea specula ca fara eroarea de pe final l-ar fi invins, dar a gresit in cursa si in locul in care nu-i era permis. Festivitatea de premiere l-a gasit mai suparat pe el insusi ca niciodata. Singura consolare ar fi ca a urcat in clasamentul disciplinei pe locul 2, in spatele lui Bode Miller, atat ei cat si Didier Cuche profitand de abandonul lui Feuz pentru a-l depasi. Dar diferentele sunt nesemnificative, pe cei patru ii despart doar 14 puncte.

Si pentru Svindal rezultatul a fost bun, desi nu linistitor. E din nou in fruntea clasamentului general, dar distanta fata de Hirscher e mica si urmeaza 3 etape tehnice.

comentariu live text
clasamentul etapei
declaratii