Pentru ce bate inima Elvetiei

38000, 1930, 160, 4.5, 2.35. Numerele care definesc prezentul si trecutul celei mai vechi partii de coborare din lume. 38000 spectatori au fost prezenti sambata in Wengen pentru a vedea cursa ce s-a tinut pentru prima oara in 1930, in care vitezele ating 160 km/h, care cu cei aproape 4.5 km ai partiei este cea mai lunga din circuitul alpin si in care schiorii au trebuit sa munceasca pentru mai bine de 2.35 minute ca sa ajunga la final (coborarile obisnuite tin cam doua minute).

Nu mai e necesar sa adaug ca victoria e o onoare. Si aceasta onoare i-a fost refuzata pana acum tocmai idolului elvetienilor, lui Didier Cuche. Sa castig in Wengen si pot sa ma retrag, a zis el la un moment dat. Dar nici macar incantatiile publicului nu l-au ajutat sa urce mai sus de locul 15 pe cel care seara a fost anuntat ca poporul l-a ales „elvetianul anului”. Cursa lui a devenit singura in care spectatorii si-au dorit ca celalalt rasfatat de uralele lor, Beat Feuz, sa piarda.

Tanarul elvetian (are aproape 25 de ani, dar intre el si Didier sunt 12 ani si jumatate) schiaza ca omul care are sacii in caruta. Obiectivele sezonului sunt de mult indeplinite, de acum poate merge numai pentru propria lui placere. Si trebuie sa-l credem atunci cand ne spune ca placerea lui e sa ne ofere spectacol. Ce ne arata Beat Feuz in acest sezon e cel mai rafinat spectacol la care putem avea pretentii ca iubitori ai schiului alpin.

Sambata partia a pornit de la startul ei obisnuit, cu aproape un km mai sus fata de startul din super-combinata. Prima portiune e lina si are alunecarea scutita de viraje stranse, curgand domol pe platoul strajuit de faimoasa treime a piscurilor Eiger, Mönch (Calugarul) si Jungfrau (Fecioara). Infamul Eiger cu al lui perete de nord ce a curmat vietile atator alpinisti. Trecerea spre vale se face printre doua stanci ascutite, Hundschopf (Capul de Caine) unde terenul e taiat pentru prima saritoare spectaculoasa. Aterizarea se face in plin viraj abrupt spre dreapta, de unde incepand, denumirile pasajelor amintesc victimele ce au cazut in fiecare loc in decursul anilor. Muchia lui Minsch (accidentat in 1965), Coltul Canadienilor (Irwin si Read au cazut aici in 1976), pana la S-ul lui Kernen, finalul pe care Bruno s-a prabusit in 2006. Dar m-am grabit, dupa Coltul Canadienilor vine cea mai ingusta portiune, locul de care s-a temut intotdeauna Michael Walchhofer, urmata dupa trecerea prin tunelul de sub pod de deschiderea larga in pasajul cel mai dificil de parcurs repede. Curbe multe, mai stranse decat cele de sus, pe teren relativ plat, unde sunt stoarse ultimele puteri, motiv pentru care pe vremuri se cadea atat de des in S-ul lui Kernen (numit Brüggli initial). Dupa seria de accidete grave din Kitzbühel a fost domesticit si acum vedem varianta lui „light”.

E simplu de pus degetul pe pasajele ce l-au propulsat pe Feuz in frunte: Hundschopf si S-ul lui Kernen. Cele unde trebuie cutezanta, ingredientul principal al retetei succeselor elvetianului. A intrat in ambele portiuni pe linia cea mai directa, care l-a scos cel mai rapid la capat, cu resursele de putere intacte chiar si pe finalul ce i-a gasit pe ceilalti istoviti. Asa, sa mai spuna cineva ca Feuz e lenes si nu-i plac antrenamentele de conditie fizica.

Elevetianul a adus destul de repede bucuria in tabara gazdelor, el fiind primul favorit la start. Pana atunci condusese concurentul cu numarul 1, Hannes Reichelt si sunt sigura ca nu putine au fost inimile din public ingreunate cu sentimentul esecului inevitabil – iar un austriac? ca si anul trecut? – cand au vazut cativa dintre favoriti izbindu-se neputinciosi de timpul lui Hannes. Care in anii trecuti nici macar nu fusese selectat pentru Wengen, vazut ca prea delicat pentru asa proba de anduranta.

Pe rand, Carlo Janka si Christof Innerhofer au inceput exceptional pentru a se potoli mai apoi in meandrele dinaintea S-ului final, reusind doar apropierea putin cate putin de austriacul din frunte. Nimeni n-a mai gasit drumul cel scurt pe care-l descoperise Hannes Reichelt  in deschiderea concursului in sectiunea asemanatoare unui super-G. Pasaj cu care ar fi putut obtine victoria de n-ar fi ales la sfarsit linia ce l-a bagat in gropile de care S-ul lui Kernen n-a dus lipsa.

Dar Beat Feuz a compensat sus si jos si a aruncat cat colo piatra de pe inima elvetiana, preluand conducerea. Pe care a pastrat-o pana la final. Fiindca: Lauberhornul (muntele pe care e partia) e singurul lucru elvetian ce nu-l simpatizeaza pe Didier Cuche. Romed Baumann a facut o greseala uriasa in curba de dupa Hundschopf si n-a mai contat restul cursei excelente. Klaus Kröll n-a riscat la fel de mult la Hundschopf si apoi a fost pe fiecare pasaj cu cate 10 sutimi mai lent decat Feuz. Didier Defago a fost inca plin de vanatai care sa-i aminteasca de cazatura inspaimantatoare de la antrenament. Aksel Lund Svindal a bolit toata saptamana dinaintea cursei. Iar Bode Miller e Bode. L-a tinut pe Feuz in sah in toata prima jumatate a cursei, apoi in plat i-a fugit un schi in lateral si cu el s-a dus si viteza ce i-ar fi trebuit pentru un loc mai sus de 5.

Odata cu victoria, americanul a pierdut si tricoul rosu al disciplinei, pe care l-a preluat acelasi Beat Feuz stralucitor sambata in toate ipostazele.

Daca vreti sa aflati mai multe detalii de la fata locului despre coborarea din Wengen – de anul trecut, dar astfel de experiente sunt atemporale – recititi articolul pe care explorish ne-a facut atunci onoarea sa-l publice si aici.

clasamentul etapei
declaratii

Publicitate