Despartirea de Walchhofer

Kandahar-ul din Chamonix este o partie incarcata de istorie, dar etichetata ca usoara in lumea coboratorilor prezentului. Dificultatea este desigur relativa, depinzand de etalonul utilizat. Partea cu istoria si legatura dintre un oras afgan si doua partii, una in Franta, cealalta in Germania, o divulga rapid wikipedia. In al treilea deceniu al secolului trecut, un schior britanic (de la clubul Kandahar) si unul austriac (de la clubul Arlberg) au pornit o competitie anuala, ce a devenit cea mai prestigioasa intrecere din schiul alpin pana la aparitia Cupei Mondiale. Locurile acestor concursuri au fost pe rand Mürren (unde era sediul clubului de schi britanic) si Arlberg, pentru ca dupa razboi sa li se alature pe rand Chamonix (1948), Sestriere (1951) si Garmisch (1954). Cursele se numeau Arlberg-Kandahar, acesta din urma fiind titlul patronului clubului britanic, contele de Kandahar, un militar englez ce luptase in Afganistan.

Partea cu simplitatea se datoreaza inclinatiei reduse, precum si lipsei pasajelor cu adevarat solicitante. Sunt trei km de traseu accesibil oricui. Partie usoara nu inseamna insa automat si coborare usor de castigat sau traseu lipsit de periculozitate. Nu mai departe decat anul trecut, Mario Scheiber, Manuel Osborne-Paradis si Georg Streitberger, toti schiori de marca si cu rezultate foarte bune, au terminat sezonul accidentati pe partia franceza. Tocmai lungile pasaje pe care nu au de muncit la nimic, sunt cele in care concentrarea o ia in deriva si o clipa de neatentie e suficienta pentru slabirea presiunii asupra unui schi sau ignorarea unei mici denivelari.

Lucruri invizibile ce au influentat timpii fara ca noi sa observam greseli in evolutii. Pentru inceput ni s-a parut perfect Jan Hudec. Mai ales ca l-a lasat pe Peter Fill la peste o secunda in urma si din primii 15 concurenti, cu cativa mici favoriti printre ei (Reichelt, Svindal) nici unul nu s-a apropiat la mai mult de 18 sutimi.

Dar suntem deja in mijlocul sezonului, apele in clasament s-au asezat conform noii ierarhii si elita nu poarta degeaba acest nume. Hudec schiase minunat pe prima jumatate, noi crezuseram ca si pe a doua. Insa Erik Guay, caruia nu i-a reusit acelasi start perfect, a recuperat uriasa intarziere doar cu linia fireasca si necarpita din a doua parte a cursei, trecand pe primul loc. Isi vazuse coechipierul pornind in cursa si chiar se gandea ca daca a fost mai bun inseamna ca a castigat.

Nu s-a simtit amenintat de Klaus Kröll. Austriacul a vrut sa ia o linie frumoasa, pe care o socotise el ideala, in prima curba mai dificila, cea de la „Panorama” si tocmai facuse cunostinta cu zapada moale ce marginea fasia ideala de concurs (in Chamonix a nins mult la inceputul saptamanii, continuand sa fulguiasca si peste noapte si apoi, cu intensificari si slabiri, in timpul cursei). Daca a crezut cineva ca intarziat fata de Guay in partea superioara, Kröll ar mai putea sa-l ia, i-as spune ca nu prea se pricepe la schi. Si totusi Klaus, cu schiuri iuti, o linie perfecta si o greutate serioasa (95 kg) a realizat imposibilul. Un timp mai rapid cu 8 sutimi decat al canadianului.

Au urmat cinci minute nepotrivite cu cei slabi de inger si mai dificile pentru Kröll decat curba ratata sus. Bode Miller cunoaste partia aceasta cu toate capcanele pe care i le intinde. Finalul i-a fost de fiecare data slab si a trebuit sa atace pe culme. O linie perfecta, nefortata, fina si datatoare de fiori artistici in curba de la Panorama, urmata de o intrare in padure in aceeasi nota a rafinamentului tehnic. Sase zecimi avans ar fi trebuit sa fie destul pentru a infrunta finisul liderului. N-au fost. I-ar mai fi trebuit o sutime. Una singura.

Romed Baumann a fost si el rapid, dar nu chiar ca Bode. Insa nici n-a pierdut la fel de mult ca americanul pe finalul unde toata lumea si-a vazut eforturile risipite fara sa fie clar de ce. L-a egalat pe Guay. Apoi l-am asteptat pe Didier Cuche cu hat-trick-ul. A aratat la fel de compact ca intodeauna, cu centrul de greutate asigurandu-i stabilitatea, cu zborul savurat in care il lanseaza saritorile. Doar la mijloc, acolo unde n-ar fi trebuit decat sa stea mic si sa alunece degraba, ne-a povestit mai apoi ca n-a mers chiar pe urmele lipsite de zapada noua ale celorlalti. Acolo sa fi ramas cele patru sutimi lipsa?

Posibil sa existe mai multe greseli minore ce ar putea fi trase la raspundere. Cert este doar ca am avut cel mai strans rezultat intr-o proba de coborare din 1991 incoace. Atunci s-a intamplat in Garmisch (orfii au scotocit inca din timpul cursei in arhive dupa aceste date), cu primii cinci despartiti tot de 8 sutimi, si tot asa, cu doi ghinionisti impartindu-si locul 4. In urma cu 21 de ani, dupa cvintetul fruntas, urmatorii cinci s-au bulucit chiar si mai tare. De astazi ramane in statistici un detaliu neobisnuit pentru o cursa ce a tinut peste doua minute, ecartul mic, sub o secunda si jumatate, ce l-a despartit pe invingator de ultimul concurent cu puncte, al 30-lea.

De la retragerea lui Michael Walchhofer, care in ultimii ani a avut grija sa castige coborari si globuri in cea mai rapida proba pentru mica republica alpina, austriecii i-au cautat inlocuitorul. Astazi Klaus Kröll a scris prima pagina in istoria post-walchhoferiana, eliberand o intreaga echipa de presiunea asteptarilor foarte ridicate al fanilor. Si nu oriunde, ci taman acolo unde debuta in Cupa Mondiala in anul 2000.

Cuche isi doreste sa incheie cariera cu un ultim glob de cristal, in disciplina lui favorita. Adversarii il respecta, dar nu atat de mult incat sa-l lase sa castige fara lupta. Pe Cuche nu pierderea victoriei pentru 4 sutimi l-a usturat azi, ci cele 40 de puncte pierdute odata cu ele. Puncte importante, fara de care Kröll nu mai are decat 40 de recuperat pana la tricoul rosu. Maine e o noua cursa, pe acelasi traseu si toata lumea, inclusiv invingatorul isi face planuri pentru evitarea erorilor de azi.

comentariul live text
clasamentul etapei
declaratii