Tinteste sus

Dedic aceasta postare tuturor celor care inca mai viseaza. Pentru ei, sau pentru copiii lor.

Imi place sa imi imaginez ca Allen Coliban e prietenul meu. Nu am facut nimic special pentru a-i dobandi prietenia. Am scris un articol despre situatia precara a schiului de performanta la noi, a venit, a comentat cu cap, l-am descoperit si redescoperit de cateva ori in initiativele avute si pe care le-a si dus pana la capat cu succes,  si cumva de atunci l-am trecut (fara sa-l intreb) in tabara prietenilor mei imaginari. 😀 Mai nou il folosesc fara rezerve de cate ori mi se plang oamenii ca nu se poate. Dupa cum probabil stiti si voi, sunt multi oamenii acestia care se plang. Blazarea ne pandeste nu numai dupa colturi de case, ci si prin rigole, dupa colturi de borduri. Practic ne impiedicam de ea la tot pasul. Si in marea aceasta de resemnare vine Allen si zice (la 22 de ani si fara sa fi facut schi de performanta!) ia hai sa castig o cursa de schi. Si apoi ia hai sa castigam un concurs de Adventure Racing. Iar mai nou, ia hai sa castigam medalii (olimpice daca se poate) la curling. Pe primele doua le-a infaptuit deja, a treia e in curs. Iata ca se poate!

Allen nu are bani si nu are super-puteri. E un om ca noi. Genul care se pune seara in pat si viseaza la ce-ar fi daca. Acum, daca noi, un nima-n lume, ne-am imagina asa, ce-ar fi sa fac eu un concurs international de curling pe patinoarul din Brasov si sa vina performeri din astia tari, care au castigat deja medalii mondiale, si sa concureze, si sa fie si incantati, iar totul sa se desfasoare ceas, in mod normal ar ramane un vis. Pai nu? Cum sa te ia cineva in serios? De unde ai mai aparut si tu? Cine sa-ti puna patinoarul la dispozitie o saptamana? Cum sa-l platesti? Cum sa asiguri toata organizarea? Sa fim seriosi si sa ramanem cu picioarele pe pamant. Realisti.

Gresit, gresit si iar gresit! Si asta nu e valabil numai in Romania. Pentru a reusi lucruri remarcabile e nevoie sa crezi ca poti infaptui imposibilul.

Asta iarna, Alexandru Barbu, ramas singurul schior roman ce mai ia startul in Cupa Mondiala, s-a inscris din nou la slalomul nocturn din Schladming. E cursa regina din circuitul tehnicienilor. Atmosfera e fantastica, pana acum un an incendiara la propriu (intre timp focurile de artificii au fost interzise), publicul are posibilitatea sa stea la cativa metri de concurenti, iar partia e abrupta rau, zici ca-i o rapa rupta. Alexandru Barbu a mai luat startul acolo. Niciodata nu reusise sa duca mansa prea departe. Niste cititori amabili ne-au pus un link cu filmuletul pe care l-au facut din tribune la coborarea lui. Si ce am vazut? Un om decis sa treaca linia de sosire. Cum a mai luptat! Toate povestile despre pozitiile incredibile, ce sfideaza forta de gravitatie, ce elimina tot ce cunoastem despre fortele de echilibru, pe care vi le spun despre Neureuther, Hirscher, Deville, Dopfer (Kostelic si Myhrer sunt mai balansati, nu prea fac cascadorii), le adunati intr-un op si sunt toate valabile pentru proba de autodepasire livrata de schiorul nostru. Pana la cateva porti inainte de finis. Acolo unde pista si traseul s-au linistit, iar el a patruns in tunelul de siguranta. A terminat penultimul si merita tot respectul pentru acest rezultat. Dar nu pot ignora senzatia de automultumire degajata pe ultimii metri. Daca ar fi luptat, ar mai fi putut depasi sigur trei, ba poate chiar patru adversari. De si-ar fi fixat un tel mai ambitios. Dar in 24 ianuarie 2012, Alexandru Barbu a vrut doar sa termine. N-a fost un tel meschin, n-a fost deloc usor s-o faca, bravo lui ca a reusit, dar putea mai mult.

Stiu, in Romania nu exista traditie, nu exista partii, nu exista antrenori, nu exista bani. Si totusi exista cativa visatori, care spera sa-si vada copiii campioni. Dar cum numai un nebun ar putea adauga si „mondial” la coada sperantei, se multumesc cu teluri mici. Campion scolar, national, eventual reprezentare a Romaniei la JO, terminarea primei manse intr-o competitie de anvergura. Sau poate a ambelor manse. Fiecare reusita e un succes urias, fiindca efortul depus a fost urias. De multe ori de neimaginat si de cele mai multe ori disproportionat, daca plasam reusita in contextul international. Cumva de inteles ca nu inalta aspiratiile mai sus. Dar totusi secretul succesului sta in ceea ce iti doresti.

Sa nu credeti ca Allen nu are clipele lui de indoiala. Intr-un moment mai dificil, in care a simtit poate tentatia renuntarii imi scria: „feelingul e ca strig ‘la luptaaaaa’, o iau la fuga si cand ma uit in urma nu vine nimeni, trebuie sa ma opresc si sa astept”. Asta era inainte sa participe la campionatele mondiale. Deci asa, de zalud, a fugit aproape singur mai departe. Are si el teluri mici, sunt insa temporare. In spatele lor sta permanent obiectivul pe termen lung, care e sus, pe pisc. Si sunt sigura ca va ajunge si cu curlingul acolo.

Caci stiti care e secretul? O victorie nu vine accidental. Nu se intampla din nimic. Ca sa ajungi la ea, pe langa multa munca si antrenamente, trebuie sa crezi si sa iti doresti sa castigi. Dupa cum zice si Julia Mancuso… stati asa, mai bine decat ea nu va poate povesti nimeni:

„I have never been that into goal making, or I should say writing specific goals down, because we used to get these papers from our coaches with different events and where we would like to be. For example, World Cup ranking, why would I ever write that I want to be 25th in the World Cup, shouldn’t we all have the goal of being 1st?? They (my coaches) always had the same reply, be realistic. So why should we not all strive to be number 1?? Whats so unrealistic about that? Sure there’s only one spot on top of the podium, but if I don’t want it, someone else will.  From all my years on the podium, I think the biggest setback for a racer is to have the goal of making top 30 going into a World Cup. If you don’t think you can win a World Cup run, or section, you shouldn’t be racing World Cup, because you already lost to half the competition before you even kick out of the start gate. That happened to me for a whole season! I was so fixated on that 30th spot, that I missed second run every time by hundredths of a second. 31st…31st..32nd..33rd..31st..  so flash forward  to the present on why I keep believing I am going to win […].”

Si revenim de unde am plecat. Indrazniti sa visati pana la capat. Nu spre „mai sus”, ci spre „sus de tot”. Nu exista teluri nerealiste, si nu exista nebunie imposibila. Iar daca va viziteaza uneori indoiala, vedeti si revedeti ce a facut Allen:

Publicitate