Regulamentul competitiilor de schi alpin fixeaza un cadru in interiorul caruia marcatorii traseelor isi pot lasa imaginatia sa se zbenguie cum vrea ea. In general, cadrul acesta e suficient de larg. Avem un numar maxim de porti si un numar minim de porti pentru fiecare disciplina. Un numar maxim de schimbari de directie si un numar minim de schimbari de directie. Si mai avem o distanta minima intre doua schimbari de directie. Uneori si o distanta maxima intre doua schimbari de directie. Directive ce doresc sa impiedice transformarea unei discipline in alta. Bun. In Beaver Creek am avut un traseu de slalom urias lung. Impreuna cu articolul ce fixeaza numarul maxim de porti au rezultat distante intre porti de pana la 30 de m. Asta in conditiile in care distanta minima pentru super-urias e fixata la 25m. Dar ce sa-i faci… terenul.

Marcel Hirscher la prima victorie a sezonului (Agence Zoom / Getty Images)
In Val d’Isere ne-am aflat la cealalta extrema. Nu pentru ca ar fi partia prea scurta, nici vorba. Ci pentru ca nu a fost timp sa fie preparata in intregime. Imaginati-va ce se intampla cand ai un numar minim de porti si intoarceri pe care esti obligat sa le inghesui pe un traseu truncheat. Evident ca se scurteaza distanta dintre porti. In mansa a doua antrenorul austriac a asezat cele 41 de porti (minime) mai rasfirat in partea superioara, la distante de 20 de m una de alta, dar a trebuit sa le apropie la 15m pe final, distanta maxima admisa de la proba de slalom. Regulamentul permisiv l-ar fi lasat sa le aduca pana la 10m distanta. Insa mai tineti minte ce s-a intamplat asta vara? S-au lungit schiurile si s-a marit raza lor de intoarcere. Continuă lectura