Trioul improbabil: Ligety, de Tessieres, Svindal

Il stiti pe Johan Clarey? E unul din schiorii ce au cazut in Kitzbühel. N-a rezistat la rodeo-ul de pe traversa si a poposit in plasele de siguranta. Spectaculos, dar inofensiv. N-a avut decat niste vanatai. Francezii au rasuflat usurati. Clarey e cel mai bun coborator al lor. In weekend-ul dinaintea mondialelor, acelasi Clarey se plimba pe strada. Ce-o fi facut nu se stie. A cazut? A pasit stramb? Ceva i-a acutizat lombosciatica in asa hal, incat a ajuns pe masa de operatie. Si mai spun unii ca schiatul e periculos. Adio Mondiale. Iar pentru francezi adio medalii. Cel putin asa s-au resemnat.

Medaliatii super-G-ului din Schladming: Gauthier de Tessieres (argint), Ted Ligety (aur), Aksel Lund Svindal (bronz, doar inaltimea il face sa para cu argint 🙂 ) (Agence Zoom / Getty Images)

In locul lui a fost chemat Gauthier de Tessieres. Si va rog sa ma iertati pentru spatiul disproportionat pe care i-l acord schiorului de 31 de ani. Dar e un sportiv din masa anonimilor, a carui viata n-o cunoastem precum a celorlalti medaliati, iar mondialele sunt prilej mai potrivit pentru povesti decat pentru analize tehnice. Nascut si crescut in Auvergne, parintii farmacisti si-au facut rostul in Clermont-Ferrand. Un oras de unde muntii nu se vad nici macar la orizont, dupa cum spune L’Equipe.

Si-a dorit sa devina jucator de tenis. S-a apucat de schi ca turist, la cursuri „de placere, nu pentru performanta” si acolo s-a indragostit de el, apucandu-se serios abia la 14 ani! Toti au zis ca n-are nici o sansa, ca oricum nu vine din Alpi. „Sunt un schior din afara Alpilor. Apăr alte valori ale schiului, putin diferite de ale celorlalti. Sunt foarte mandru de traseul carierei mele.”

Ca sa nu mai lungesc aceasta parte, parintii au vazut ca-i talentat si pasionat, s-au mutat mai aproape de munti, baiatul a inceput sa concureze, iar la mondialele de juniori din 2001 a castigat bronzul in super-G. Toata lumea incantata, iar francezii l-au etichetat drept cel mai talentat schior al generatiei lui, negresind foarte mult. In acea intrecere, pe 14 terminase un anume Erik Guay, iar pe 18 un alt anume Aksel Lund Svindal.

De la acel moment multa vreme n-a mai venit nimic. Dupa primele puncte, obtinute chiar la debut, progresele in Cupa Mondiala s-au lasat asteptate. Antrenorii sunt toti de acord ca nu talentul i-a lipsit, ci capul pe umeri. Plus ca nici firea nu l-a ajutat sa cada la intelegere cu cei din jurul sau. Dificil, asa se spunea despre caracterul lui. Pe deasupra s-a si accidentat. La genunchi de nenumarate ori, la glezna, la umar, nimic n-a scapat neatins.

Abia in 2008 si o singura data a ajuns acolo unde l-ar fi indreptatit performantele tineretii. Locul 3 la slalomul urias din Val d’Isere. Si tot in aceasta disciplina a avut si cel mai constant sezon, in urma cu doi ani, cand fusese luat deja sub aripa echipei de viteza, condusa de Patrice Morisod. El si Gilles Brenier „m-au recuperat acum trei ani cu lingurita. Au crezut mai mult decat mine in posibilitatile din super-G. Nu eram nici macar intre primii 30 de schiori. Asa ca s-au ocupat in mod special de mine.”

Dar nici un antrenor nu pierde timpul cu elevii sai doar ca sa umple cota-parte alocata de federatie fiecarei tari. Iar de Tessieres n-a stiut sa confirme. Doar stralucirile ocazionale ce l-au dus intre primii 10 din cand in cand l-au mentinut in echipa. Nu si pentru mondiale. N-a fost selectionat. L-a ros teribil ramanerea acasa. „M-am gandit chiar la retragere. M-a durut si a fost dur. N-am fost deloc de acord cu neselectarea mea.” Acum poate face haz de necaz. „Acum patru zile ma gandeam sa merg sa ma inscriu la fortele de munca.” Pentru a scapa de gandurile neguroase, sambata a luat-o pe Sixtine, nepoata de 6 ani, sa schieze. Nu tocmai antrenamentul de care au avut parte colegii. Si atunci a venit telefonul. „Hai la Schladming!”

A facut o cursa spendida. A aratat o tehnicitate exemplara si a stat perfect pe linia ce i-a pus greu la incercare chiar si pe cei mai buni. A avut frustarea si dorinta de a arata ce poate ca motivatie. „Saptamana trecuta, seful de echipa, Gilles, mi-a spus vorbe grele. Iar daca sunt aici, astazi, e si gratie acestor vorbe. Am avut dorinta de revansa in strafunduri.” Insa nu doar atat. Cand l-a sunat sa-l cheme, Morissod i-a repetat de nenumarate ori: „e un semn al destinului. De obicei nu-mi spune asa ceva. Cuvintele lui au rezonat in mine pana la start. Cum ca nu sunt acolo degeaba. Soarta a fost darnica cu mine, acum am medalia aceasta minunata. O merit.”

A remarcat de la inspectie ca i se potriveste traseul. Si a schiat ca niciodata. Si tot ca niciodata, a castigat argintul. In super-urias cel mai bun rezultat al carierei fusese un loc 8 (Beaver Creek 2012). Francezii au fost buni pe vremuri la probele de viteza. Dar de pe vremea lui Jean-Claude Killy, cu ultimele medalii mondiale in 1968, doar doi sportivi tricolori isi mai agatasare medalii la intrecerile lumii intregi in probele rapide. Franck Picard in 1991 (SG) si Luc Alphand in 1996 (coborare), ambii cucerind bronzul.

Daca pentru Franta aceasta a fost prima medalie de viteza din 1996 incoace, pentru Austria e primul an tot din 1996 incoace in care super-G-ul nu le aduce nici o medalie. Nici la fete, nici la baieti. Gazdele au contat pe doi favoriti: Hannes Reichelt si Matthias Mayer. Amandoi cu sanse indiferent de configuratia traseului.

La o prima privire serpentinele dese si stranse au aratat mai mult ca un slalom urias. Dar distantele mari dintre porti au dat liber la viteze mari. Insumate, cele doua au creat un traseu clasic de super-G. Rapid si foarte tehnic. De la inceput pana la curbele de pe abruptul terifiant de inclinat. La intrarea pe el si in virajele sale s-au impartit medaliile.

Atat Matthias, cat si Hannes au fost minunati pana la iesirea in vazul publicului. 24000 de spectatori se stransesera intr-o dimineata de miercuri, zi lucratoare (!!!), aproape siguri de bucuria ce o vor trai alaturi de acesti baieti. Si la amandoi stadionul a oftat din rarunchi cand au tasnit peste valul de pamant in directia gresita. Hannes era pe drumul spre un argint, Matthias chiar spre aur. Ratand iesirea au terminat pe locurile nedorite de nimeni la o astfel de competitie. Reichelt pe 4, Mayer pe 5. Amandoi au apucat sa vada 3-ul pe tabela electronica. Dar, asa cum zicea Reichelt „a fost clar ca sunt pe scaunul catapultabil. Pana la coborare cred ca imi trece supararea. Poate ar trebui sa iau un sac de box la bataie.”

L-a durut nu numai ratarea de atat de aproape a unei medalii, cat si dezamagirea provocata celor dragi. Tatal lui investise atat de mult entuziasm in participarea fiului la mondialele de acasa incat se prezentase voluntar la prepararea pistei. Si lucrase zi si noapte. Nu mai putin amar a fost rezultatul pentru mezinul austriecilor. „Am fost prea nerabdator la intoarcerea aceea. Greseala aceea doar tare rau acum.”

In apararea lor trebuie adaugat ca nu s-a vazut nimic. Nu tu suprafata a pistei, nu tu denivelari. Si au fost multe. Pe ele a cazut Kjetil Jansrud. S-a ridicat si a coborat singur in vale, dar simtamantul ciudat din genunchi l-a trimis la spital. De siguranta. Diagnosticul a fost dureros. Ruptura a ligamentelor incrucisate, o accidentare doar cu o umbra mai usoara decat cea a lui Lindsey in ziua precedenta, cinci pana la noua luni pauza.

Ca toti schiorii din grupa de elita, Jansrud incercase sa-l depaseasca pe cel ce avea sa ramana pana la final pe prima pozitie: Ted Ligety. Mister slalom urias, campion in super-G? Da, si rezultatul n-ar trebui sa ne mire. Americanul si-a avansat ambitiile de la globul mic de cristal la cel mare. Obiectiv imposibil cu un slalom urias exceptional si unul special doar acceptabil. Asa ca s-a orientat spre viteza. Coborarea a decis ca nu o intelege, dar super-G-ul cu virajele mai accelerate e drept decat cele ale probei favorite, dar cerand tot asa, multa tehnica, i s-a potrivit pe suflet.

S-a antrenat mai mult decat in oricare alta vara, a inceput sa acorde atentie si setarilor de echipament – pana anul acesta era cel mai usor de multumit schior din circuit: schia cu ce schiuri ii punea in mana servicemanul – si a investit o gramada din timpul de antrenament pentru trasee de super-urias. Rezultatele s-au vazut imediat. Doua locuri 4 in etapele iernii curente. Plus constanta, altfel avea in palmares si un loc 2 izolat in urma cu trei ani in Val d’Isere.

„Cunoscand muntele, am banuit ca va fi un traseu mulat pe tehnicieni. Desi a fost si foarte rapid am stiut ca am o sansa buna si de altfel, sa nu uitam ca sunt pe locul 7 in clasamentul disciplinei. Totusi nu m-am asteptat la aur. Dar am riscat si am fost recompensat. Am castigat cursa in partea de jos. Am incercat sa nu derapez prea mult, sa raman pe linia ideala si s-o pastrez cat pot de mult. N-a fost usor, dar asta a fost cheia victoriei, caci vizibilitatea n-a fost deloc buna.” Inainte de a pleca, privise putin ce fac primii. Remarcase ca ies prea jos in ultimele viraje si stiuse ca trebuie sa schimbe directia cat mai sus posibil. A facut-o si a castigat a doua medalie  de aur mondiala, a treia in total.

Mai greu i-a fost sa astepte la finis. „Un tocator de nervi. Asta nu mi-a prea placut.”

Si intr-adevar a fost o tremuratura necontenita. Aproape toata lumea cu pedigree a stat aproape de el pana la virajul de peste val din final. Doar la linia de sosire l-au lasat sa-si rasufle usurarea. Numai Christof Innerhofer l-a scutit de emotii, dezechilibrandu-se inca de pe denivelari. Slabit dupa saptamana petrecuta in pat bolnav de gripa, Inner nu a facut fata salbaticiei suprafetei.

Aksel Lund Svindal a fost si mai sadic. Mai rapid decat Ted la toti timpii intermediari desi acuratetea i-a fost departe de cea aratata de american, nu l-a izbavit nici macar cand s-a intors ca o rufa stoarsa la aparitia pe abrupt. Mainile spre dreapta, picioarele spre stanga, descriu un conflict costisitor. Aksel a avut la final doar cu 22 de sutimi mai mult decat si-ar fi dorit.

„As fi putut castiga, dar am riscat prea mult si la final am facut cateva greseli mici.” Unii concurenti au avut impresia ca lumina a scazut dupa primii 10-12 schiori. Ted fusese al 10-lea. Greu de estimat obiectiv. Aksel a acuzat si el vizibilitatea proasta, „a fost dificil, nu s-au vazut urmele”, dar cu fair-play-ul cu care ne-a obisnuit, s-a plecat in fata celui ce-l invinsese. „Ted a schiat foarte bine si ar fi facut-o si daca ar fi plecat cu numarul 22.”

Ca sa ne intareasca impresia ca traseul i-a favorizat pe schiorii tehnici pe 6 – cat pe ce sa-l uit- a terminat Alexis Pinturault, posibil viitorul mister slalom urias. Ironia face ca de Tessieres sa-si fi dorit de multe ori in cariera sa fie un Alexis. Nu s-a putut. Dar macar in ziua a doua a campionatelor, Pinturault si-a dorit si el sa fie un Gauthier.

Spre deosebire de cursa fetelor, super-G-ul baietilor a entuziasmat fara mustrari de constiinta. A invins o semi-surpriza, urmat de surpriza surprizelor, iar marele favorit s-a multumit doar cu bronzul. Dar e o medalie si ramane in scripte. Apropo de scripte, pana inainte de aceasta cursa, in toata istoria Campionatelor Mondiale se acordasera 997 medalii. Cu cele trei s-a implinit mia. Trei baieti pe un podium incaltat in exclusivitate de Head. Buna lovitura de imagine!

Clasamentul final