Au trecut deja 3 ani de cand FIS (Federatia Internationala de Schi) a hoatarat unilateral, fara consultarea sportivilor, sa modifice masurile schiurilor de cursa. Reiau, pentru cei care n-au stiut sau au uitat, un paragraf explicativ de la vremea aceea.
FIS a decis anul trecut ca incepand din acest sezon (2012-2013) sa se treaca la modele de schiuri asemanatoare celor de pe vremuri, mai lungi si mai inguste, modificarea cea mai drastica suferind-o schiurile de slalom urias, unde s-a marit si raza de intoarcere. Pe intelesul tuturor, aceasta inseamna ca a scazut manevrabilitatea, schiurile nemaivirand „de la sine”. Masura a fost luata pentru prevenirea numeroaselor accidentari la genunchi, unele dintre ele rezultate doar la simple fortari de directie.
Decizia n-a aparut numai pentru ca unul dintre capii federali visase frumos noaptea. Au existat studii, in urma colaborarii cu mintile luminate ale almei mater, din care a reiesit ca frecventa ridicata a leziunilor de ligamente se datoreaza in parte si manevrabilitatii ridicate a schiurilor carve. Lejeritatea intoarcerii induce un sentiment de siguranta, care creste increderea, impingand indrazneala dincolo de limitele fizice, pana la trosnitura finala.
Cunoscand doar lumea Cupei Mondiale, nu sunteti de blamat daca o oarecare indoiala, privind veridicitatea afirmatiilor cercetatorilor, isi face loc pana pe canapeaua comoda a sufletului. Cifrele accidentarilor din esalonul superior al schiului n-au fost niciodata socante. Dar la nivel de copii si tineret, datele erau cu adevarat inspaimantatoare. Normal, daca ne gandim ca taman la lujerii sportului alb lipseste fundalul dezvoltarii fizice solide.
Modificarea e de acum istorie, intre timp a devenit obligatorie de la cea mai obscura cursa FIS pana la intrecerea olimpica, numarul ligamentelor rupte s-a redus spectaculos – chiar daca impresia recenta, lasata de cei doi accidentati de marca, Anna Fenninger si Dustin Cook, din aceeasi zi, zgandareste putin – si in aparenta, dupa cutremurul provocat atat pe tabela de cronometraj, cat si in opinia publica, s-a revenit la normalitate.
Insa o normalitate plina de mosnegi. „Au, salele mele” se aude din toate colturile. Carlo Janka, Felix Neureuther, Hannes Reichelt, Bode Miller, Christof Innerhofer, Manuela Mölgg, Patrick Thaler, Sandro Viletta, Naoki Yuasa, sunt doar cei mai vizibili dintre suferinzi. „Epidemia” nu le ocoleste insa nici pe tinerele sperante, si nici pe schiorii „exotici”, din tarile fara traditie.
Durerile de spate au luat o asemenea amploare incat lumea se intreaba ce e de facut. Si desigur, cine este vinovatul? Raspunzand la aceasta din urma intrebare, tot mai multe degete se indreapta acuzatoare spre schiurile noi.
Cum tocmai am dat peste un raspuns echilibrat si competent la intrebarea care de acum apare regulat la interviuri, n-am putut sa-l tin doar pentru mine. Iata ce zice Fritz Dopfer:
„A fost (trecerea la noile schiuri – n.t.) o schimbare mare, si necesita pozitii la unghiuri extreme, pe care trebuie sa le practici ca sa poti intoarce schiurile. Normal ca asta lasa urme in corp. Daca este si motivul principal pentru problemele de sanatate, nu pot insa spune. Pot vorbi numai din punctul meu de vedere, iar eu simt uzura. Schiul de performanta nu este un sport optim pentru coloana, genunchi si sistemul ligamentar. Daca la asta se adauga si modificarile de material, e posibil ca aceasta uzura sa se accelereze.“
Schi alpin. Deocamdata. 