Improbabilii norvegieni: Jansrud a invins in slalomul urias paralel in fata lui Svindal

Aksel Lund Svindal si Kjetil Jansrud au primit drept de participare la prima etapa de slalom urias paralel din istorie de pe primele doua locuri din cele patru prevazute pentru pentru cei mai buni all-arounderi ai Cupei Mondiale. Restul de 28 de competitori au fost specialisti – pe termen lung sau doar in prima mansa a etapei de duminica – ai uriasului clasic. Totusi, contrar oricarei logici bazate doar pe aceste fapte, cei doi norvegieni au disputat finala intrecerii. Si contrar trendului de pana acum, Jansrud si-a invins colegul clar, cu un avans de 22 de sutimi. Finala mica, ce i-a avut drept protagonisti pe Andre Myhrer si pe necunoscutul neamt Dominik Schwaiger, i-a dat castig de cauza suedezului.

Nu-i ski cross, e schi alpin: duelul Schwaiger-Pinturault din sferturi

Neserioasa, asa as califica competitia desfasurata in nocturna in Alta Badia la o zi dupa clasica slalomului urias de pe Gran Risa. Farsa e alt cuvant potrivit. De obicei incerc sa privesc cu ingaduinta tot ce se intampla pe partii si sa mentin la scrierea cronicilor o distanta cat de cat echitabila pentru toate partile implicate. Daca asta asteptati, trebuie sa va avertizez: ce urmeaza mai jos este o opinie pronuntat partizana si puternic subiectiva.

Dupa cum tradeaza paragraful de mai sus, nu mi-a placut deloc noul slalom urias paralel. E nevoie totusi de o nuantare. Nu mi-a placut ca etapa de Cupa Mondiala, cu puncte contand atat in intrecerea slalomistilor de urias, cat si cea generala. Ca spectacol da, e dragut, atractiv, facand usor de inteles cine si de ce se califica mai departe, palpitant, colorat, comprimat sub durata maxima in care omul modern poate ramane atent. Cu premii pe bani, as semna oricand la apromovarea unei astfel de curse. Dar daca in incercarea de a atrage mai mult public, aceasta este vadul spre care este dirijat sportul alb, nu pot decat sa deplang caderea in superficial.

„Ideea e buna, punerea in practica proasta.”

Dar sa pornesc demolarea acestei probe temeinic si de la inceputuri. A aparut complet pe neasteptate si fara testare prealabila la congresul federatiei internationale de asta vara. Direct in calendar. Reprezentantii federalilor nationale n-au protestat si uite asa a ramas batuta in cuie. Obsedati de cresterea audientei, federali au venit in ultimii ani cu o multime de idei ciudate pentru cresterea spectaculozitatii. Unele idei – gen slalomul cu trei manse – au fost chiar incercate in Cupa Europei. Cu putin succes, judecand dupa ramanerea lor in faza de proiect. N-am idee de ce acum au extins laboratorul la Cupa Mondiala, transformandu-i si pe schiorii de elita in cobai.

Istoric vorbind, slalomul urias paralel este a opta disciplina aparuta in calendar de la infiintarea Cupei Mondiale in 6 ianuarie 1967. Prima editie a strans laolalta trei discipline, clasicele slalom si coborare plus mai „nou-nascutul” slalom urias. In 1975 au aparut primele etape ale combinatei, constand din trei manse: una coborare, doua slalom. Aceasta a disparut in forma originala in 2013, cand a cazut si ultima reduta ce o mai organiza, cea din Kitzbühel. Disparitia fusese anuntata de inlocuirea ei in restul calendarului de catre super-combinata inca din 2005. Odata cu eliminarea definitiva a combinatei clasice, super-combinata a primit numele de combinata alpina. In 1975 a aparut in calendar si prima etapa oraseneasca. Desi programarea ei a fost sporadica, proba rezista inca si azi. In acest sezon, daca etapa din München e anulata de multe saptamani din lipsa de zapada, cea din Stockholm e inca in picioare. Formatul este asemanator slalomului urias paralel si ochiul neobisnuit cu schiul le-ar putea confunda. O privire mai atenta va sesiza totusi diferentele. In fine, ce-a de-a saptea disciplina este super-uriasul, gandit ca o echilibrare a raportului de forte intre vitezisti si tehnicieni, si care a devenit o prezenta fixa in calendar incepand cu 1982.

Pe cat de entuziasmati de ideea slalomului urias paralel s-au aratat birocratii federali, pe atat de sceptici au ramas schiorii implicati. Primul care a respins-o clar in declaratii oficiale a fost Henrik Kristoffersen. Imediat i s-au alaturat ceilalti norvegieni. Cu startul iminent, protestele s-au inmultit.

La Ted Ligety m-am asteptat sa fie virulent, caci americanul critica orice decizie federala insuficient de coapta. „Ideea e buna, punerea in practica proasta.” De exemplu „o mansa va fi intotdeauna mai rapida decat cealalta. Daca rundele se decid intr-o singura mansa, nu va fi fair.”

Dar americanul a fost sprijinit de Aksel Lund Svindal, unul dintre cei mai cerebrali si cumpaniti la vorba schiori. Norvegianul nu arunca niciodata cuvinte doar ca sa semene scandal. A inceput cu considerente care par subiective: „Asa ceva nu va fi niciodata la fel de cool ca adevaratele clasice, din Beaver Creek, Val Gardena, Kitzbühel si Wengen. Aici as face cu totul altceva si as invita de exemplu o formatie rock pentru acompaniere.” Aceasta din urma sugestie i-a dat idei si lui Jansrud: „As fi incantat de o intrecere de tipul Turneului celor Patru Trambuline, care insa n-ar trebui sa influenteze clasamentul Cupei Mondiale.” Afirmatiile nu sunt subiective. Pentru un schior adevarat, fiorul parcurgerii traseului si respectul pentru adversari pe pistele dure de coborare se simte. E adevarul asa cum il resimt toti cei care au stat macar o data la startul uneia dintre competitiile mentionate de Svindal.

Norvegianul a trecut apoi la critici mai fundamentate si griji ce se pot dovedi intemeiate. „Cand se schiaza slalom in acest format e o treaba. Dar cu vitezele de la urias… cine stie ce se poate intampla. Daca un schior intra pe traseul adversarului, il poate taia foarte urat. Sper ca intre trasee sa se ridice o plasa. Noi am vrut sa simulam intrecerea la antrenament, insa a trebuit sa renuntam. Era prea riscant.”

„Am masurat totul cu laserul.”

Urechi de auzit a avut doar Ted Ligety, care a exercitat functia de reprezentant al schiorilor aducand in fata juriului de cursa ideea plasei. Pana la urma antrenorii s-au consultat cu toti schiorii si i-au convins ca nu e nevoie.

Primul punct in urma caruia organizatorii ar fi trebuit sa cada pe ganduri a fost pregatirea cu antrenorii. Federatia a organizat cursuri intensive cu acestia, in care li s-au explicat regulile de desfasurare. De pilda ce se intampla cand doi schiori termina la egalitate? Raspunsul difera de la o runda la alta, iar algoritmul general are foarte multe if*-uri si este recursiv pe unele ramuri. Adica nu este deloc simplu.

Simpla nu a fost nici rezolvarea inechitatii traseelor. Caci pentru a nu lungi durata totala a concursului, s-a hotarat ca doar saisprezecimile sa se tina in doua manse, cate una pe fiecare traseu pentru ambii schiori implicati intr-un duel. Din optimi in sus decizia s-a luat dupa o singura mansa, schiorul cu clasament mai bun alegandu-si culoarul de concurs.

„Am masurat totul cu laserul, in special marcajele traseelor si prepararea lui de baza” a incercat sa ne impresioneze Markus Waldner, directorul curselor masculine. „Partia a fost preparata cu ratracuri dotate cu GPS, pentru ca zapada si forma terenului sa devina similare sau chiar identice. Traseele au fost si ele marcate cu ajutorul GPS-ului si am reusit sa fim foarte exacti. Diferenta intre ele masoara mai putin de unul-doi centimetri.”

„As fi ales de fiecare data traseul albastru. Sigur a fost mai rapid”

In realitate insa, desi s-a putut castiga si pe traseul rosu, cei mai multi schiori au facut ceea ce intentiona si Marcel Hirscher daca trecea de prima runda. „As fi ales de fiecare data traseul albastru. Sigur a fost mai rapid.” Eliminatii de pe traseul rosu au ramas cu impresia ca li s-a facut o nedreptate. „Cand ai un traseu atat de clar mai rapid, nu este corect”, a declarat Manuel Feller dupa eliminarea din optimi, sugerand si el sa se mai lucreze la punerea in practica a unui concept pe care altfel il gaseste spectaculos.

Cea mai mare nedreptate nu a fost insa diferenta intre trasee, ci linia relativ dreapta pe care s-a putut schia de la start la finis. Organizatorii au fixat startul undeva la inceputul platului partiei de urias, cu trecere in saritura peste valurile pomenite in cronica primei manse a cursei clasice. Portile s-au aflat la 23-24 metri una de alta, dar daca pe latime distanta dintre ele este de doi-trei metri, nu mai e vorba de slalom urias, ci de un hibrid care inclina mult spre un sprint de super-G. Loc de corectare a vreunei greseli in cele 20 de secunde cat a durat o mansa n-a existat.

Am avut prin urmare un traseu aproape in linie directa, in plat, si cu doua saritori. Mai mult decat atat, au fost pusi fata in fata 3 vitezisti – Andrew Weibrecht a fost al treilea, specialisti fix in astfel de trasee, cu 29 de slalomisti de urias, unde e nevoie de cu totul alte calitati. Sa ne miram atunci ca in finala au aparut doi dintre cei trei specialisti ai disciplinelor rapide? Sau ca podiumul a fost ocupat complet de schiori masivi, clar avantajati cand e vorba de alunecare pura?

Christoph Nösig a punctat concis si la obiect ce a primat in aceasta cursa. „Avem trei componente: startul, sariturile si schiatul propriu-zis. Schiatul e cel mai putin important.”

Despre scurtimea traseului nu mai dezbat pe larg. E suficient sa spun ca atunci cand decizi schiorul mai bun pe 20 de secunde, ai putea sa nici nu mai iesi din casa, ci sa te joci de-a extragerea bilelor dintr-o urna.

Sigur, baietii s-au distrat. Unii chiar in ciuda esecului. Dar cand pe podium sunt nespecialistii disciplinei, in vreme ce elita slalomului urias a fost eliminata aproape in totalitate in prima mansa, ar trebui sa-ti pui niste intrebari.

„E absurd sa ajungem noi doi in finala”

Primii patru clasati cu o zi in urma in fruntea clasamentului uriasului clasic, Marcel Hirscher, Henrik Kristoffersen, Victor Muffat-Jeandet si Ted Ligety si-au irosit degeaba energia. Nici unul n-a vazut optimile.

Austriacul Marcel Hirscher s-a aratat neafectat, in ciuda pierderii sefiei clasamentului general si este unul dintre putinii care n-au criticat deloc noua proba. „Am sarit prea direct si n-am mai avut cum sa salvez. Asa repede poti pierde totul. Dar sunt singurul vinovat de linia aleasa. Favoritii au fost eliminati fiindca traseul are foarte putine curbe si se cer alte calitati. Conteaza mai mult sa sari bine. M-am uitat ca spectator la cateva dueluri si le gasesc foarte palpitante. Ar putea deveni un format atractiv in viitor.”

Victor-Muffat Jeandet a ramas mai degraba nedumerit de un esec venit mult mai rapid decat a putut fi digerat. „A fost intens, s-a jucat pe totul sau nimic, si e un pic frustrant. N-a fost vorba de mers prost, ci m-am aflat cu totul pe teren necunoscut. Plecarile nu sunt calitatea mea cea mai mare si nici impingerile in bete din plat. Am incercat sa ma descurc, sa ma adaptez si pot zice ca raman si cu lucruri bune.”

Felix Neureuther, si el perdant in prima runda, a fost, in ciuda declaratiei retinute, si dezamagit si suparat: „Este relativ spectaculos. Dar traseul nu are nici macar o curba, si asta sigur nu-i avantajeaza pe schiorii versati tehnic. Ar trebui sa se poata porni de la start mai in viteza (n.a. – isi doreste o panta mai abrupta sub poarta de start), ca sa fie si ceva tehnic inlcus.”

Alexis Pinturault a fost cat pe ce sa-i dea in sferturi dreptate cu riscul lui Svindal. Il depasise deja pe Schwaiger, cand o mica neatentie l-a trimis ca pe-o ghiulea spre picioarele neamtului. A schimbat in ultima clipa directia si Dominik s-a bucurat atat ca a scapat nevatamat, cat si pentru calificarea in semifinale. Pintu a scos apoi maximul din turneul perdantilor, caci schiorii ajunsi in sferturi au participat in continuare la dueluri de clasificare, chiar daca au pierdut intalnirile.

„Locul 5 e mai bun decat cel de ieri (in uriasul clasic terminase pe 6 – n.a.). Dar nu pot da vina decat mine. O greseala cu culcare in zapada intr-un moment in care eram in fata… n-ar fi trebuit sa fac asta. Cu schiurile noi si raza virajelor de aici, daca nu sarjezi pe piciorul exterior de la inceputul curbei, cel din interior are tendinta de a merge drept si asta mi s-a intamplat. Mi-a lipsit rigoarea si as fi putut evita asta.” N-am voie sa omit faptul ca Pinturault e poate singurul caruia traseele i s-au parut egale.

Daca Svindal si Jansrud au reprezentat cu brio viteza, Andre Myhrer a tinut sus steagul slalomistilor. Fan declarat al curselor paralele, suedezul a pierdut doar intrecerea directa cu invingatorul. Daca intrecerile paralele ar deveni disciplina independenta, Myhrer ar fi foarte sus pe lista mea de favoriti la glob. Pana atunci, Andre accepta bucuros sa urce pe cat de multe podiumuri poate. Surprins la inceput de cat de mult se sare, s-a adaptat repede si a prins si smecheria acceleratoare de la aterizari.

Daca proba in sine nu m-a convins, nu pot spune acelasi lucru despre invingatori. Kjetil si Aksel au fost superbi si au ajuns pana la finala  – in care acesta din urma a urcat pentru prima oara pe podium in acest sezon intr-o cursa pe care n-a castigat-o – mai ales datorita combativitatii. La fel cum se intampla la evolutiile lor de la coborare sau super-G, au gresit, s-au chinuit, dar n-au pus schimbatorul de viteze intr-o treapta inferioara. Au luptat cu pasiune si au castigat cu inima, punandu-ne inca o data in fata uriasului semn de intrebare al sezonului curent: ce fac norvegienii altfel decat restul lumii?

Raspunsul nu este explicit dar se intrezareste chiar in declaratiile lui Aksel dinainte de cursa. Norvegienii au incercat sa simuleze cursa. Nu unul anume, ci toti impreuna. Sunt o echipa adevarata intr-un sport individual si de aceea castiga in masa. Nu lasa nimic neincercat, fiecare dintre ei aduna alte informatii la antrenament, si la final se aduna impreuna si isi impartasesc descoperirile. Nici unul nu se antreneaza si nu lupta doar pentru el, ci si pentru coechipieri. Pentru mine aceasta este mai degraba viziunea viitorului schiului alpin, si nu competitiile de cateva secunde.

Cel mai frumos, si daca tot e sa fiu subiectiva, iata, recunosc, i-am iubit pe amandoi pentru asta, a fost dialogul purtat cu presa la final de cursa. Aksel mai entuziasmat si inca incarcat de adrenalina a pus patos si in vorbe. „A fost un pic stresant, pentru ca am fost mereu in ultima mansa a fiecarei runde, si a trebuit sa ma grabesc sa ajung iar la start, dar cred ca asta tine de acest eveniment, totul se desfasoara intr-un ritm alert. Nu e timp pentru gandire intre runde si asa si trebuie sa fie, ritm crescut pana la capat.”

Amandoi increduli, inca uluiti de rezultat, finalistii au tinut sa sublinieze apasat: „trebuie sa spunem: acesta n-a fost un slalom urias adevarat”. Apoi Kjetil a trecut la insirarea lantului de absurditati la care a condus aceasta cursa: „Am incercat sa-l bat pe Aksel tot sezonul. Am fost aproape de cateva ori, dar niciodata n-am reusit sa fac ultimul pas. E putin absurd sa-l bat acum intr-un slalom paralel. E deja absurd ca in finala am ajuns noi doi. N-as fi crezut ca e posibil asa ceva. Dar uriasul paralel ni se potriveste mai bine decat slalomul paralel. Totusi eu personal trebuie sa spun: mi se pare pacat ca se dau puncte pentru aceasta cursa.”

Banuiesc ca reporterul interviator n-a fost singurul socat. S-a dat uluit un pas in spate si mutand nehotarat microfonul de la un norvegian la celalalt a intrebat: „sa inteleg ca refuzati punctele acestea?” Ramanand fixat la Aksel, liderul Cupei Mondiale a raspuns primul. „Nu contam pe ele. Acum ca le am, le primesc. Nu stiu daca e drept. Important este sa fie fair si sa ii placa publicului. Cand am vazut ca eu si Kjetil suntem in finala m-am gandit ca nu este normal. Iau punctele ca pe un dar, dar nu pun mare pret pe ele.”

Pentru cazul ca mesajul lor s-a pierdut pe drum, Kjetil a insistat sa completeze: „Astazi iau punctele cu placere, dar ar trebui sa se discute despre acordarea lor. Cursa aceasta este cu siguranta buna, insa ca spectacol publicitar.”

Punctele despre care e vorba sunt cele in urma carora se acorda globurile la final de sezon. Dar fiecare cursa mai acorda si alte doua feluri de puncte: penalizarile FIS, ce aranjeaza toti schiorii intr-un clasament universal, si punctele pentru lista de start in Cupa Mondiala, ce formeaza un pod peste sezoane si reprezinta un bun indicator al rezultatelor pe termen lung pentru schiorii din elita. Ca insisi organizatorii au avut dubii cu privire la seriozitatea concursului vedem din faptul ca slalomul paralel nu a acordat puncte din ultimele doua categorii.

Cand pleci cu indoieli la drum, iar mai apoi invingatorii iti spun ca ce s-a intamplat nu-i normal, intr-un sport aflat de multe ori la propriu in bataia viscolului si la cheremul vremii, si unde normalul are granite hat departe, si nu unde le vedem noi muritorii de rand, e semn clar ca exista o problema.

Pana acum am admirat sistemul schiului alpin – deloc simplu, dar care merge direct la esenta – ce compara valori diferite de la cel mai de jos nivel pana in Cupa Mondiala, si in care pe sita finala ramane adevarata elita. Insa gasesc ca incapatanarea disperata de a livra spectacol facil cu orice pret duce intr-o fundatura fara fair-play, ce va produce decaderea unui sport, prin natura lui al celor liberi, non-conformisti si cutezatori. Iar circul alb va avea o cu totul alta conotatie decat cea din prezent.

Caricatura de clasament final al etapei

*if – instructiunea conditionala din limbajele de programare