Carlo Janka! Marele Carlo Janka!

Un super-G spectaculos i-a răsplătit pe fanii suficient de pasionaţi încât să se trezească înainte de crăpatul zorilor pentru a-l vedea. Cum a fost vorba de repetiţia generală pentru Jocurile Olimpice din 2018, nerăbdarea ne poate cuprinde deja, căci ne aşteaptă un festin peste doi ani. Astăzi, învingător a fost Carlo Janka. Surprinzător, dar al naibii de convingător. Scuzaţi vorba mai apăsată, dar e nevoie de ceva zguduitor pentru a sublinia cât de bun a fost Janks. Elveţianul a oprit cronometrul în 1’26”16 şi a obţinut prima victorie masculină a sezonului pentru confederaţia helvetă. Mai mult decât atât, „Iceman” a rămas de neatins pentru adversari. Cei mai buni, italianul Christof Innerhoffer (+0”82) şi austriacul Vincent Kriechmayr (+1”06) au fost fericiţi că n-au pierdut decât secunda din paranteze.

Ieri la conferinţa de presă, Dominik Paris, premiant secund la coborâre, jubila: „Antrenorul meu va marca traseul  de super-G şi i-am cerut să-l facă drept.” Drept a fost. Totuşi Dome l-a încheiat înainte de vreme, la unul din pasajele capcană de pe traseu. Pe cât de des s-a repetat cuvântul „uşoară” la descrierea coborârii de pe pârtia special creată în Coreea de Sud de Bernhard Russi, arhitectul traseelor olimpice din ultimii 28 de ani, pe atât de des am auzit astăzi calificativul „foarte greu”, referitor la super-G.

După cum ziceam traseul a curs foarte direct, dar a avut două căderi de pantă cu porţi ascunse. Prima nu era pe o săritoare. Asta nu înseamnă că nu s-a pierdut contactul cu zăpada acolo, zborul echivalând de cele mai multe ori cu aterizarea foarte jos, urmată de dificultăţi la prinderea porţii următoare. A doua s-a regăsit pe prima dintre cele trei săritori cuprinse în traseul mai scurt al super-uriaşului, şi aici am văzut o mare varietate de ratări totale sau parţiale. A treia capcană i-a aşteptat la ieşirea pasajului îngust numit Valea Dragonului Albastru, ce le crease probleme schiorilor şi cu o zi înainte. Puţini schiori n-au fost catapultaţi pe o linie ce i-a dus până dincolo de poarta pe care ar fi trebuit s-o ocolească prin faţă.

„Am controlat cele trei-patru viraje care au cerut atenţie şi am atacat în celelalte 35. E definiţia super-G-ului. Trebuie schiat instinctiv”, a explicat Blaise Giezendanner (locul 8 / +1”40). Reuşita tânărului francez este deosebită şi l-a umplut de entuziasm. Avea ca obiectiv pentru acest sezon să termine constant în puncte. Pe la locul 25, pe acolo. Pentru mai mult nu a avut motive să spere. Cel mai bun rezultat în Cupa Europei, unde schiază aproape toată lumea înainte de a face pasul spre scena mare, era un loc 14. În Cupa Mondială nu punctase în nici una din cele trei curse de super-G la care a participase până azi. Iar numărul mare de start (39) e un handicap şi pentru schiori mai experimentaţi.

Din descrierea lui, super-uriaşul pare un fleac. De fapt nici restul de 35 de viraje n-au fost uşoare. Caracterul nu foarte abrupt al pistei i-a recompensat pe cei cu doctorat în conservarea vitezei de pe abrupt în plat şi i-a pedepsit aspru pe cei cu greşeli. „Ca să ajungi cu bine jos a trebuit să schiezi tactic. Totuşi Carlo n-a făcut asta, ci a trasat tot super-G-ul dintr-o bucată de sus până jos. O cursă de vis!” a descris Vincent în câteva cuvinte strategia învingătorului şi a lor, a celorlalţi.

Dar să vă povestesc mai exact ce s-a întâmplat. Beat Feuz, Thomas Tumler, Steven Nyman, Patrick Schweiger, toţi au fost piloţi de încercare. Au avut primele numere de start şi toţi au subestimat unul sau mai multe din pasajele cheie şi au pierdut timp ocolind sau corectându-şi trasa. Johan Clarey le-a urmat şi la el penalitatea a fost şi mai dură: ieşire de pe traseu.

Apoi i-a venit rândul lui Janka. Elveţianul a pironit privirile tuturor celor care l-au privit pe ecrane. Ca pe şine, de vis, imperial, fascinant, orice metaforă exuberantă şi voit exagerată descrie fidel ce a făcut, dar nu e de ajuns. O secundă şi 93 de sutimi avantaj! Bang! Cei de la sosire au simţit ceva asemănător boom-ului sonic. „Am primit la start câteva informaţii şi am reuşit să mă folosesc de ele în cursă. Mi-am asumat câteva riscuri în punctele cheie şi mi-au ieşit toate”, a povestit modest.

Aceleaşi informaţii au fost şi în posesia lui Matteo Marsaglia şi a lui Otmar Striedenger, cei care au schiat imediat după el. Au căzut amândoi în al doilea pasaj cheie.

După care tot plutonul de schiori aflaţi încă la start a luat dalta şi a încercat să spargă soclul pe care se postase Janks cu prestaţia lui ireală. Au reuşit doar să ciobească puţin câte puţin avantajul iniţial până la acel +0”82 al lui Innerhofer. Atât.

În pofida întârzierilor, şi Inne, şi Vincent au fost fericiţi. Italianul, care descrisese coborârea drept plictisitoare, a găsit super-G-ul spectaculos şi l-a savurat. „L-am văzut pe Carlo la televizor, mi-am zis ‘O, astea sunt nişte linii tare bune’ şi am încercat să-l copiez.” Linia a ţinut-o strâs, dar cele câteva dezechilibrări au demascat falsul. Copie, original, la final n-a mai contat. Christof a bifat podiumul unui super-G la aproape patru ani de la ultimul.

Kriechmayr este şi el genul care zâmbeşte când descoperă la recunoaştere un traseu dificil şi cu ghicitori încuietoare. N-a avut la el toate cheile, dar unde nu s-a putut altfel, a spart lacătele cu câte o intrare directă pentru care a trebuit să plătească mai apoi zeciuială în zecimi de secundă. Şi ce dacă? Are al doilea podium al carierei? Are!

Aleksander Aamodt Kilde (4 / +1”21), Peter Fill (5 / +1”26) şi Romed Baumann (6 / +1”30) au eşuat în tentativa atingerii efemerei glorii de premianţi în primul super-G coreean de Cupă Mondială din istorie. Norvegianul a atacat sălbatic, dar a avut 15 sutimi de greşeală prea mult. Italianul a schiat la început, în pasajele în care se înpotmoliseră cei dinaintea lui, ca pe un teren minat. Iar austriacul a avut cu un ocol prea mult.

Fără visuri de mărire venise Marcel Hirscher. După ce am văzut traseul, „aproape la fel de rapid ca cel de la coborâre” după estimarea lui Baumann – iar radarele de la punctele de control îi dau dreptate – şi cu aceleaşi săritori ca în ziua precedentă, „la limită, nu atât ca lungime, ci ca înălţime, cu totul altă presiune decât atunci când sari de sus”, conform descrierii lui Otmar Striedinger, m-am temut pentru liderul Cupei Mondiale. Dar Marcel n-a clipit şi n-a tăiat din viteză. Ba chiar a prins gustul săriturilor, se laudă el. Şi ne-a surprins pe toţi cu rezultatul: locul 7, cu +1”32 întârziere. Venise pentru ceva puncte doar ale lui, cu care să-l lase pe Henrik puţin în urmă, că prea-i sufla în ceafă în clasamentul general. A luat 36. Mult peste aşteptări.

Deşi conştient că a obţinut maximul la care putea spera, Marcel n-a fost mulţumit. „Am făcut două greşeli pe care n-ar fi trebuit să le fac.” Una a fost cea de la ieşirea de pe Dragon, unde s-a dus mult mai departe decât ar fi trebuit, la doua însă trebuie să-mi recunosc ignoranţa. „Întotdeauna mă supăr pe mine când greşesc, indiferent că e o disciplină la care mă antrenez zilnic sau foarte rar. Pentru alţii poate suna arogant, dar tot timpul vreau să devin mai bun şi să nu mă mulţumesc cu mai puţin.”

A mai fost un schior bun. În ziua precedentă, Hannes Reichelt declarase la interviu, după o coborâre sub standardele lui (locul 12), că la fel i se întâmplă şi la Beaver Creek, unde la fel ca pe pista coreeană, în teorie ar trebui să fie printrei primii dacă ne-am lua după tipul zăpezii şi al terenului. Numai că nici acolo la coborâre nu străluceşte, pe când la super-G e abonat la victorii. Aşa că a privit galeş spre super-uriaşul de azi. De la intermediarul 2 până la final a pierdut 3 sutimi. Însă până la intermediarul 2 apucase să-şi arunce în aer toate şansele. „M-am pripit. Am fost aşa de focusat pe poarta de sub săritoare că aproape am ignorat poarta a treia şi am derapat.” A mâncat jăratec în continuare, însă fără folos: locul 9, +1”44.

În rest am avut multe ieşiri de pe traseu la grupa de elită, soarta lui Dominik Paris împărtăşind-o şi Kjetil Jansrud, şi Andrew Weibrecht. Franţa a râs cu un ochi şi a plâns cu celălalt pentru tinerii ei talentaţi. În vreme ce Blaise Giezendanner a scos capul în lumea bună, Maxence Muzaton a căzut şi şi-a sucit un genunchi, fiind evacuat cu elicopterul.

Am început cu Carlo Janka, voi încheia tot cu el. „A trebuit să împlnesc 30 de ani şi să zbor în Coreea pentru a câştiga în sfârşit un super-uriaş.” Nu l-am crezut pe cuvânt. Printre lucrurile pe care le ţin bine foarte minte se află şi tripla lui victorie din Beaver Creek, în 2009. Dar o privire în scripte i-a dat dreptate. Deşi de obicei a doua cursă americană este un super-G, în anul în care Janks a devenit egalul lui Hermann Maier, super-uriaşul a fost înlocuit de o super-combinată.

Carlo s-ar bucura să o ţină în continuare la acelaşi nivel. „Dar trebuie să am grijă de spatele meu. Din cauza lui nu mă pot antrena mult.” De fapt este aproape un miracol că poate schia. Prezenţa lui la cursele acestei ierni a stat mult timp sub semnul întrebării. A sacrificat uriaşul şi a dat o şansă curselor de viteză. Iar astăzi i-a încântat şi minunat pe toţi cei care l-au văzut.

Clasamentul final al etapei