Hai la Cupa Mondială! (capitolul 1)

Vineri Alexis Pinturault a câştigat cu timpul de 2’31”72 al doilea slalom uriaş al sezonului în Hinterstoder. Cum ar veni pe dealul din fundul curţii pentru mine. Am fost acolo, l-am văzut pe viu, iar acum vă povestesc cum i-a întrecut pe Marcel Hirscher (+0”79), pe Thomas Fanara (+0”92) şi pe restul lumii.

Partea cu fundul curţii e o mică exagerare. Locuiesc cam la 100 de km de Hinterstoder, deci am putut să mă „bucur” extins şi complet de experienţa Cupei Mondiale.

Drumul spre ea. Am fost la patru etape „la mine acasă” până acum şi singura concluzie este că nu există regulă pentru a optimiza partea aceasta şi pentru a parca într-un loc convenabil şi din care să fie uşor de plecat indiferent de oră. Organizatorii experimentează şi experimentele lor eşuează constant.

Acum cinci ani am stat două ore blocată în trafic după ce am respectat indicaţiile panourilor electronice ce spuneau să ies mai devreme de pe autostradă. Am fost dirijată spre o pajişte din capul satului (sau cel puţin aşa am crezut atunci), de unde am mai mers jumătate de oră până la stadion. Am ratat primii schiori, am ajuns fix la cursa învingătorului, nervoasă foc. De atunci nu mai ies la ieşirea indicată, ci la cea folosită când merg la schi duminica.

Tot acum cinci ani, a doua zi după întâmplarea de mai sus, tăind coada paralelă cu autostrada am fost trimisă cu maşina într-un soi de curticică în centrul staţiunii, foarte convenabilă pentru accesul la gondolă, nu foarte dezagreabil pentru cel la stadion. Mi-am dorit să am din nou acelaşi noroc. Nu l-am avut.

Anul acesta am mers la Cupa Mondială cu oameni dragi din România, veniţi special pentru curse. Eu una, ei trei = o singură maşină. Am tăiat potenţiala coadă ignorând ieşirea recomandată oficial, am ajuns la intersecţia spre valea staţiunii imediat după cele trei autocare din faţa mea care urmaseră recomandarea. Deci n-am economisit, dar nici n-am pierdut nimic. Coada avea doar trei km şi era pe vale. Se formează din cauza procesului greoi de dirijare a maşinilor spre parcări. Lumea negociază cu poliţiştii, iar aceştia se întind la poveşti explicative. Amabil şi drăguţ pentru cei din maşina confuză, călcător pe nervii sutelor de oameni aflaţi în coadă. Am primit un loc de parcare rezonabil pentru ajuns la stadion, descurajant pentru mers cu schiurile în spinare şi clăparii în picioare până la gondolă.

Cum statul în coadă a anulat avantajul plecatului devreme de acasă, n-am avut de ales şi ne-am dus direct spre stadion. Între manşe am vrut să schiem şi să ne uităm la a doua parte de la mijlocul traseului. Ne-am întors la maşină, dar pe măsură ce se lungea drumul până la ea, scădea şi cheful tovarăşilor de cărat schiurile până hăt dincolo de tribune. „Hai să ducem echipamentul la gondolă şi poate găseşti un loc mai bun de parcare”, au propus musafirii. I-am ascultat. Locul în care stătuse maşina s-a ocupat prompt, cât am întors-o în direcţia opusă. Nici un alt loc liber pe tot drumul spre gondolă. Doar oameni cu veste reflectorizante care făceau semn să merg mai departe. Am lăsat echipamentul şi musafirii la gondolă, am mers mai departe. Şi mai departe. Dincolo de pajiştea de acum cinci ani, neocupată de această dată. Maşinile se înşirasera pe o parte a străzii şi în şanţul de pe lângă ea pe partea opusă. Satul e mult mai lung decât mi-am imaginat eu. După gondolă personalul dirijant a coborât brusc la zero, iar eu am mers şi am mers, până am ieşit din sat. Cu pădurea în stânga şi în dreapta şi drumul curbat, era imposibil de parcat pe marginea drumului în sfârşit liber. Am continuat drumul, câţiva km buni, apoi am decis că n-are sens să pierd mai bine de o oră ca să revin la cursă pe jos, am întors maşina şi din fericire am găsit un colţ de şanţ înnoroiat în sat şi am prăvălit maşina în el fără să-mi pese de cum o voi scoate de acolo la plecare.

Concluzia este că între manşe nu-i mai pasă nimănui că vrei să schiezi sau să vezi cursa. Nu mai există locuri de parcare, punct. Există în schimb staţii provizorii pentru shutlebus. Pe lungimea satului am zărit patru. În aproape o oră cât m-am învârtit pe acolo, n-am zărit şi shutlebusul teoretic plimbător. Aceeaşi sublimare a lui s-a petrecut şi la plecare. Nici o şansă pentru cei trimişi departe de a ajunge mai rapid în toiul întâmplărilor. Peste cinci ani când ne-o veni iar rândul la Cupa Mondială mă gândesc să mă înscriu printre voluntari şi să propun soluţii reale pentru ceea ce văd că rămâne peste ani o problemă în Hinterstoder. Atât despre neplăcerile accesului pentru azi. Peripeţiile de la cursa de sâmbătă le-oi zice la articolul corespunzător dacă apuc să-l scriu.

Prima manşă. Am văzut-o singură, căci neştiind cât de mult în susul străzii mici voi fi trimisă să parchez, i-am debarcat pe oaspeţi la strada mare. Lumea venea şuvoi dinspre centru, însă n-a fost deloc înghesuială. Stadionul şi zonele rezervate schiorilor şi presei au fost cu totul altfel împărţite decât de acum cinci ani, şi nu s-a mai putut vorbi de acolo cu schiorii când au plecat spre gondolă. Mi-am găsit un locşor din care să văd şi panta finală şi ecranul cu imagini din restul cursei. Pentru cei care au urmărit cursa şi se întreabă cât de mult e vizibil, răspunsul e: puţin. Băieţii s-au ivit pe după dâmb în săritura în direcţia greşită dinaintea finişului, care i-a costat pe mulţi. Bănuiesc că nici de pe cel mai de sus rând al tribunelor nu s-a văzut mai mult. Dar e ok, atmosfera a făcut totul.

N-am avut mult de aşteptat. „Pregătiţi-vă să-l întâmpinăm pe Thomas Fanaraaaaa”. A-ul prelung s-a topit în reacţia mulţimii. Dătătoare de fiori. Uralele au erupt şi am simţit cum îmi explodează o bucurie mare în suflet. Francezul (3 / +0”78) a venit bine, şi tot bine a luat şi ultimele viraje, dar îl văzusem (pe ecran) ceva mai sus ieşind pe o linie mai largă.

O mică pauză în povestire, pentru fixat câteva repere. Joi plouase, noaptea se făcuse frig şi se pudrase un pic peisajul, îngheţând în acelaşi timp şi mai tare pista de concurs. Era ea îngheţată de la bun început. Cu iarna asta urâtă şi cheală singura şansă a acestor curse au fost tunurile şi injectarea repetată. Dar s-a făcut şi mai îngheţată. Cam aşa:

The icerink in #Hinterstoder is ready for todays SG! ⛸💎

A post shared by Marc Gisin (@marcgisin) on

Spre norocul nostru ziua a rămas iernatică jos, cu un puiuţ de ger de care îmi fusese tare dor, dar prietenoasă sus, cu soarele răzbind până la urmă dintre norii pe cale de ducă.

Numărul 2, Henrik Kristoffersen (5 / +0”94). Pare un pic intimidat de abrupt. Nu-şi dă drumul, ci controlează foarte strict virajele. Cât schiorii sunt încă departe de noi, în mulţime domneşte o zumzăială de oameni fără scop. Ca în pauzele de la şcoală. Sunt multe grupuri de elevi, scutiţi probabil la grămadă de ore. Lumea încă se învârte şi caută locuri mai bune. Apoi crainicul îl anunţă pe norvegian şi pentru o secundă mă tem. Doar e inamicul lui Marcel! Dar nu, publicul e generos, cald şi apreciază lupta sportivă frumoasă dintre cei doi. Henrik apare cu silueta lui de adolescent de după dâmb. Nu greşeşte şi poate tocmai de aceea e un pic dezamăgit că nu e primul. Publicul îl aplaudă încurajator.

Mathieu Faivre (7 / +1”11) e primul care nu pregăteşte schimbarea direcţiei pe muchia pantei spre tribune. Sare în afară şi publicul oftează audibil, ca un organism uriaş. Chinul francezului începuse de fapt deja de pe zidul de la început.

Încă un francez. Când au ajuns patru în grupa de elită? Fantastică echipă are Franţa acum la slalom uriaş. Alexis Pinturault (1 / 1’16”03) vine ca urgia pe traseu şi la fiecare intermediar mulţimea scoate un vuiet admirativ. Doar când iese deasupra noastră o ia şi el în afară. Dar ce timp, ce timp! Mulţimea e încântată de aşa avans şi îl aclamă.

Urmează Victor Muffat-Jeandet şi îi ţin instinctiv pumnii. E favoritul puştiului care a venit azi cu mine. Oh, nu, Victor! Ce faci acolo? Dezordonat încă de la apariţia pe ecran, refuză să vină spre noi la saltul de pe ultima cădere de pantă. O ia spre pădure, taman unde-i poarta albastră, o încalecă, iar eu mă gândesc la dezamăgirea ce îi înfrăţeşte în acest moment pe francez şi copilul român de 11 ani. Publicul îi simte tristeţea şi îl aplaudă compensator pe schiorul ieşit de pe traseu la câteva porţi de finişul unei manşe foarte lungi. Spectacolul a fost frumos.

Nu avem timp să-l căinăm pe Victor. Crainicul încinge atmosfera, căci urmează Marcel Hirscheeeeeeer! Steaguri, vuvuzele, urale, toate se amesteca într-o euforie plăcută fluturilor din corp. Bat fericiţi din aripioarele lor imaginare şi în coşul pieptului, şi suav pe şira spinării. Asta da atmosferă electrizantă. Euforia rezistă, rezistă, tot abruptul lui Marcel. Prea controlat, îmi zic în gând. Intermediarul îmi confirmă impresia, iar entuziasmul din tribune face o mică pană. Se târăşte câteva zeci de secunde pe cauciucul dezumflat, cât austriacul trece pe terenul mişcat de valurile multe. Crainicul ne mai dă un zvâc atunci când Marcel se apropie de buza pantei, steagurile sunt iar sus – pe o faţă roş-alb-roşii, pe cealaltă verzi ca berea, chiar aşa? nu pot să-mi reprim clătinarea din cap – şi de data aceasta saltul lui necontrolat şi afişarea întârzierii (+0”87) nu mai înăbuşă reacţiile oamenilor. Austria are un erou, care rămâne erou şi de pe locul 3.

După grupa cu patru francezi, urmează cea cu trei nemţi. Franţa şi Germania sunt naţiunile dominatoare ale prezentului la slalom uriaş. Fritz Dopfer (8 / +1”13) e primul. Îl salutăm căci e de-al nostru – născut în Austria, şcolit în Austria, cu mamă austriacă. Fritz s-a cuminţit iar şi nu mai atacă, iar la noi vine tot aruncat spre pădure, siluetă copie a celor dinainte. Doar primii doi s-au descurcat la intrarea spre stadion.

Să-l întâmpinăm călduros pe răsfăţatul publicului! Felix Neureuther (6 / +0”98) e iubit în Austria mai abitir decât un austriac sadea. Steaguri, vuvuzele, urale, tot tacâmul. De la start până la sosire. Şi asta deşi neamţul antiptizează vizibil zidul nostru cel cumplit. Mai toate virajele îi sunt derapate. Dar intră bine pe ultima pantă. Ieeeeei! Şi ne dezumflăm, căci greşeşte următorul viraj. Prea se concentrase pentru cel ce-i chinuise până atunci pe băieţi.

Tim Jitloff greşeşte undeva pe drum, ajunge epuizat şi cu o întârziere uriaşă. Îl aplaudăm pentru efort şi ne îndreptăm atenţia spre următorul neamţ. Stefan Luitz (2 / +0”51), cel cu inima frântă la Soci, când – cu timpul manşei sau pe-aproape – a călcat din neatenţie ultima poartă. E în nota urmăritorilor lui Pintu până ne apare sub ochi. Picioarele apăsate cu intenţie pentru a evita decolarea, poarta trecută perfect din alunecare, restul virajelor înlănţuite şi ele fără cusur. Asta da, îl aclamăm fără ezitare. A redus întârzierea cu peste 3 zecimi.

Apoi ne moleşim şi nici un schior, nici măcar Philipp Schörghofer, nu reuşeşte să mai anime atmosfera la nivelul începutului. Dar tot e frumos.

Încep să mă uit după schiorii care au terminat cursa. Urcă până la drumul spre gondolă cu un cablu improvizat lângă zona de sosire, iar drumul e separat de public doar cu o panglică. Puştiul meu venise cu carneţelul de acasă, pentru autografe. E un pic riscant, poate mai pătrunde cineva cu număr mare între schiorii buni, dar decid repede. Îmi sun musafirii şi le dau întâlnire sub unul din baloanele de la marginea pădurii. Baloane de zbor, nu de copii. Pornim vânătoarea de autografe.

Clasamentul schiorilor calificaţi pentru manşa a doua

 

 

Anunțuri

2 păreri la “Hai la Cupa Mondială! (capitolul 1)

  1. De cand asteptam un articol despre o etapa din Hinterstoder!!! Multumesc Pin! Nimic nu se compara cu ceva povestit de la fata locului!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s