Hai la Cupa Mondială! (capitolul 2)

Vineri Alexis Pinturault a câştigat cu timpul de 2’31”72 al doilea slalom uriaş al sezonului în Hinterstoder. Cum ar veni pe dealul din fundul curţii pentru mine. Am fost acolo, l-am văzut pe viu, iar acum vă povestesc cum i-a întrecut pe Marcel Hirscher (+0”79), pe Thomas Fanara (+0”92) şi pe restul lumii. Primul capitol poate fi citit aici.

Photo by Stanko Gruden/Agence Zoom

Vânătoarea de autografe. Ideal ar fi fost să urcăm la capătul cablului cu care urcau schiorii la drumul de legătură cu gondala. Era un grup de copii acolo, înarmaţi şi ei cu foi şi pixuri. Schiorii se opreau, discutau între ei sau cu oamenii aflaţi de aceeaşi parte a panglicii despărţitoare, dar n-am observat să le fi acordat atenţie copiilor. Poate m-am înşelat. La noi nici atât n-a mers. Schiorii erau deja în alunecare, pe un drum plat, nimeni nu şi-a tăiat avântul pentru a-l bucura pe puştiul nostru. I-au zâmbit frumos şi atât. Cu excepţia lui Leif Kristian Haugen, care dintr-un motiv necunoscut a pornit spre gondolă la pas, cu două perechi de schiuri în spinare. El s-a oprit şi i-a făcut prima bucurie puştiului.

Era locul ideal de făcut poze. Dar eu nu sunt omul-fotograf. Am luat interviuri la care nici nu m-am gândit sau am uitat să fac şi poze. De vineri am rămas cu amintirea lui Kjetil Jansrud făcându-ne zâmbitor cu mâna. Sau mai degrabă făcându-i zâmbitor cu mâna drăguţei mame a puştiului.

După 20 de minute ne-am dat bătuţi şi am plecat să recuperăm echipamentul şi să schiem. Cu toate preumblările mele în căutarea unui nou loc de parcare nu ne-a rămas mult timp. O coborâre de la mijloc până-n vale. Puştiul şi mama au rămas la locul perfect pentru privit cursa, iar eu şi al treilea musafir ne-am delectat cu pista perfectă, zăpada perfectă, ziua perfectă. Ce fac 5 grade în minus! Musafirul s-a îndrăgostit instantaneu de Hinterstoder. Următoarea vacanţă la schi aici o vor face, şi nu cazaţi în sat, ci la staţia de mijloc, la una din cabane. Nu îndrăznesc să-l încurajez sau descurajez. Iubesc staţiunea, dar habar n-am cum se stă la pensiuni şi la cabane. E unul din locurile ce trăiesc din schiul de weekend, nu din turismul cu săptămâna.

În cinci ani de zile locul perfect pentru privit cursa şi-a mai pierdut din perfecţiune. Atunci îl descoperisem înaintea manşei a doua a uriaşului. Un colţ aflat fix sub zid, unde se adunau derapatorii, şi prin urmare avea deschizătură în gard. Am stat atunci la 5 metri de schiori fără nimic între noi, iar forţa pe care o puneau în fiecare viraj trimitea unde spre noi. Copleşitoare senzaţie!

Un comerciant întreprinzător îşi instalase o gheretă ambulantă la care vindea de-ale gurii, cu un televizor cocoţat sus. Organizatorii nu se învredniciseră să monteze ecranul uriaş anunţat în harta oficială, dar datorită omului isteţ am văzut prima jumătate a cursei fiecărui schior pe viu, iar a doua pe televizorul lui. Perfect!

Între timp regulile FIS prevăd plase de protecţie triple de-a lungul întregii piste. Inclusiv în colţul meu favorit. E bine de fapt. Nu o dată au trecut schiorii şi prin trei plase la câte o căzătură.

Colţul e şi el mai larg acum. Cred că au fost tăiaţi o parte din copaci. Pe deasupra, toată lumea îl cunoaşte. Omul cu toneta a venit din nou, cu un televizor mai mare, totuşi nu foarte uşor de distins de la distanţa noii lărgimi a colţului. L-am băgat în seamă doar spre finalul manşei, când toţi spectatorii strânşi acolo ne-am întors ca teleghidaţi. Faţa în sus la schiori, faţa spre televizor. Şi de la capăt. Caraghios, dar din nou n-am eternizat momentele pe cardul tabletei.

Manşa a doua. Puştiul şi mama au prins locurile din faţă, chiar lângă plase. Eu am preferat să stau mai la o parte, să văd zidul necaroiat. La picioarele mele sunt beţele şi plasele rămase după amenajare. Câţiva copii şi-au făcut culcuş pe ele. Am urmărit manşa integral doar la cei mai buni concurenţi, rezultatele celorlalţi le-am aflat sporadic de la binevoitori urmărind cursa şi pe telefon.

Primul schior de pe traseu mi-a tăiat respiraţia. Un francez după combinezon. Steve Missillier (29 / +4”37), aveam să descopăr ulterior, revenit după o accidentare ce l-a ţinut departe de pârtii timp de două luni. M-am bucurat că s-a calificat din prima după revenire. Christian Hirschbühl (25 / +3”64) a agitat apoi un pic spiritul patriotic.

E frumos să-i vedem sub ochii noştri în cea mai dificilă porţiune a traseului. E impresionant. Iar oamenii prezenţi aici – unde n-a fost nevoie de bilet ca acum cinci ani, hm, trebuie să le vindem pe cele de mâine – sunt toţi schiori, aproape toţi chiar încercaţi. Suferă la greşelile tehnice fără să le atragă cineva atenţia că ceva n-a fost bine. Simt mai bine decât publicul de jos – venit în principal pentru distracţie – cât costă erorile, nu numai ca timp, ci şi ca energie. De un singur lucru îmi pare rău. Astăzi, privit de jos, zidul nu e la fel de înspăimântător ca atunci când îţi fuge de sub picioare când te încumeţi să-l cobori. Nu cred că musafirii mei îl percep în întreaga lui monstruozitate.

Slovenul Zan Kranjec (13 / +2”75) face o cursă de atac fără greşeală. Frumos de tot. Noi îl încurajăm apreciativ. Acasă aflu că a avut al cincilea timp al manşei. Urmează Massimiliano Blardone (26 / +3”82). Nu reuşeşte să repete cursa din Japonia. Dar uralele cresc, lumea îi cunoaşte povestea de succes de până acum patru ani. Ovaţiile sunt omagiu pentru o întreagă carieră.

Îi urmează un alt italian: Luca de Aliprandini (7 / +1”88), cel căruia austriecii iubesc să-i rostească sonorul nume. Superb băiatul acesta. Accelerează în fiecare viraj, sub ochii noştri, cu un elan şi o măiestrie ce e nectar pentru sufletele noastre de iubitori împătimiţi ai schiului. Acasă aveam să descopăr că păstrase perfecţiunea şi la săritura de deasupra stadionului şi reuşise performanţa manşei: cel mai bun timp şi un salt de 19 poziţii.

Nu vă voi povesti despre toţi ceilalţi 25 de schiori pe care i-am văzut. Nu că mi-ar fi teamă că vă plictisesc :D, dar nenotând, am uitat multe detalii. Spicuiesc. Philipp Schörghofer (14 / +2”83), campionul en-titre (de acum cinci ani) ne-a întristat cu greşelile lui. Kjetil Jansrud (24 / +3”47) a pierdut linia în faţa noastră şi am oftat cu toţii în cor.

Mă simt bine printre aceşti oameni pentru care frumuseţea schiului transcende patriotismul.

Manfred Mölgg (9 / +2″30), ca un adevărat specialist al abrupturilor îngheţate, ne-a încântat cu evoluţia riscantă şi spectaculoasă de pe zid. Apoi au pornit derapatorii, iar noi ne-am pregătit pentru ultimii 8 schiori. Cei mai buni! Aflu de la cineva din jur că în frunte sunt trei italieni. Aliprandini era încă primul, urmat de Roberto Nani (+2”24), şi Manni Mölgg. Mi-am ajustat poziţia pentru un culoar cât mai bun al privirii spre televizor şi înapoi la admirat înălţimile.

Fritz Dopfer (19 / +3”14) a schiat iar lipsit de convingere. Of, Fritz. Abia ce ţi-am făcut reclamă. Cei mai buni, am zis! Mathieu Faivre a supravieţuit pe zid, dar a ratat o poartă imediat după ce a trecut de noi. Am văzut reluarea ratării la televizor.

Butonul telecomenzii şi capetele întoarse iar spre vârf. Ieşirea băieţilor la vedere se petrece la 4-5 secunde după start. Lumea se ambalează de data aceasta, fiindcă sus apare… Felix Neureuther! Favoritul inimilor noastre de austrieci. Pentru clarificare, cam o treime din spectatori vorbeau ceheşte, dar e molipsitor patriotismul local.

Felix (6 / +1”67) merge mai pe canturi decât în prima manşă. Asta e bine. La televizor finişul arată şi el foarte bun. Rândul lui Henrik Kristoffersen (4 / +1”32). Obiectivul secret: depăşirea lui Marcel. Sau victoria. Nu-i pasă de erorile de linie. Henrik atacă, atacă, atacă. E impresionant entuziasmul austriecilor la cursa lui. Primul, ne comunică cei suficient de aproape ca să vadă şi cronometrajul la televizor.

Vuvuzele, steaguri, urale. Marcel Hirscher e la start, iar noi îl întâmpinăm cum se cuvine. Marcel nu rămâne dator. Un abrupt plin de avânt! Ne întoarcem spre televizor, îi vedem avansul, strigăm de bucurie. Apoi Marcel sare sălbatic şi în direcţia greşită când iese spre stadion. Se întoarce în aer spre dreapta şi se grăbeşte să aterizeze. Superbă manşă. Nu mai trebuie să ne spună nimeni, se aude bucuria din stadion. E primul! Rămâne aşa?

Thomas Fanara schiază bine. Iniţiază virajele foarte sus, după care se aruncă pe o linie nebuneşte de directă. A doua jumătate e şi ea foarte bună, dar nu chiar ca a lui Marcel. Stefan Luitz (5 / +1”41) în schimb e apăsat. Poate de provizoriul loc secund. Vine dezechilibrându-se uşor de sus, apoi greşeşte şi la sosire. Doar Alexis Pinturault mai stă între Marcel şi victoria aşteptată de miile de spectatori – 11000 au cumpărat bilete, dar s-au amestecat şi mulţi cehi printre ei.

Îl salutăm pe Pintu ca pe cel mai bun schior, schiase perfect şi el pe zid. Dar viteza enormă adunată l-a trimis direct spre a doua poartă din platul de lângă noi. În lipsă de secunde pentru a schimba ceva, Alexis intră cu capul prin poartă. Jalonul interior îl plesneşte oblic peste coapse şi o secundă i se agaţă de vârful schiurilor. Rămâne totuşi de neoprit. Manşa lui e doar cu 8 sutimi mai lentă decât a favoritului local. Pintu este în sfârşit acolo unde ar fi trebuit să îl vedem de la începutul sezonului.

După cursă. N-am avut cum să ajungem la timp la ceremonia florilor. Eu şi musafirul ne-am văzut de schi până la ora închiderii, puştiul şi mama au rămas la staţia de sus a gondolei să mai vâneze schiori. Ei au mai adunat câteva autografe de la viitoarele staruri ale Cupei Mondiale, un norvegian, un andorrez, schiori cu numere dincolo de 40, noi am încercat toate pistele deschise într-una din cele mai bune zile ale iernii schioristice.

 

De la mijloc în sus, pistele se răsfiră ca un evantai. Una era închisă, cu un traseu de SG marcat. Celelalte păreau deschise, deşi mai era încă una plină de porţi. Am încercat să desluşesc o noimă în aşezarea lor. Trei trasee de uriaş mergând relativ în paralel. „Aici se antrenează ei, aşa-i?”, mă întreabă musafirul. Bingo! E precis pista de încălzire. Frumos a fost că a rămas deschisă pentru public. Mâine o încercăm şi noi, ne-am promis unul altuia.

Cât timp noi schiem, haideţi să tragem linia de după primul uriaş din Hinterstoder. Cu victoria exagerat de clară, Pinturault a urcat la patru succese în acest sezon. Remarcabilă este însă dubla Naeba-Hinterstoder. Două victorii consecutive la uriaş! Cam de când credeţi că nu mai reuşise asta un francez? Dacă aţi răspuns 1969, aveţi dreptate.

Să ne uităm un pic şi în ograda lui Marcel. Podiumul de vineri a fost al 85-lea pentru austriac, însemnând 61% la sută din totalul curselor lui!!! Asta remarca fără să se fi uitat în scripte şi Pintu după cursă când a fost întrebat dacă încearcă să ajungă la glob, pentru care îi lipseau atunci 151 de puncte. „Sincer, nu cred că am cum. E prea departe şi este unul dintre tipii la care te aştepţi să fie tot timpul pe podium.”

Foarte mult s-a bucurat francezul de victorie. Motivele ar fi multe, dar două ies în faţă de tot. „După greşeala făcută n-am mai crezut că termin primul. Trebuia prinsă multă viteză acolo, am trecut bine de prima poartă, însă a doua avea urme adânci în jur. Am intrat în ea, mi-a desfăcut bareta de la cască, am reuşit să o ignor. În astfel de situaţii trebuie să rămâi concentrat, să nu începi să-ţi pui întrebări. La final n-am putut savura victoria cum mi-aş fi dorit din cauza durerilor de la coapsă de la lovitura primită.”

„Orice victorie e specială, dar una în care împarţi podiumul cu un coleg e şi mai bună. Arătăm o mare constanţă în echipă. De la începutul sezonului, tot timpul avem un francez pe podium. E foart important. Iar acum cu doi pe podium e şi mai bine, ne permite să scoatem schiul în faţă, să facem lumea să vorbească despre noi.”

Austriecii au fost curioşi de ce abia acum a început să meargă ceas. „Căzătura din Beaver Creek a fost cea mai mare dintre probleme”, ne-a mărturisit el. După aşa o căzătură (a suferit o comoţie cerebrală cauzatoare de dureri de cap) e întotdeauna dificil să mai ataci.” Prin acelaşi calvar a trecut şi Thomas Fanara în ultimele două luni. După ce sezonul trecut a fost constant în top, şi pe podium, rezultatele lui până în Hinterstoder scăzuseră drastic. „Două luni dificile”, s-a confesat el ziariştilor la conferinţa de presă. ” Mai întâi am aterizat în plase la Beaver Creek. Apoi în Val d’Isère am făcut o cursă puternică, dar am greşit prosteşte. În Alta Badia am avut o zăpadă ce nu mi se potriveşte. După trei eşecuri începi să te gândeşti, să te îndoieşti, şi se duce toată încrederea. Iar când schiezi, ca mine, o singură disciplină, nu mai ai nici curse în care să-ţi regăseşti forma. Aşa că nu poţi decât să ai răbdare, să te antrenezi şi să speri ca lucrurile se vor îndrepta.” Nu puteam să nu vă împărtăşesc înţepciunea lui.

Pista Hannes Trinkl i s-a părut foarte dură lui Pinturault, mai ales din pricina gheţii. Marcel Hirscher în schimb a fost încântat, chiar dacă nu i-a adus la fel de mult succes. „Asta e pârtie de concurs la nivel de Cupă Mondială: un munte frumos, o pistă îngheţată şi un traseu cu capcane.” O zi cu 80 de puncte în perioada decisivă pentru marele glob nu avea cum să-l nemulţumească. Mai ales cu greşeala făcută şi când are un adversar atât de bun precum Pintu zilele acestea.

„Am greşit ca un nătâg.” Marcel găseşte de fiecare dată expresii foarte plastice în dialect pentru micile şi marile idioţenii, că-s greşeli proprii sau „paharele” pe care fanii aşteaptă să le câştige. Vocabularul-mi limitat nu-i va face niciodată dreptate savorii pe care o are în exprimare. Rămâne nătâng pentru azi. „M-am uitat cu atenţie după ce am observat în prima manşă că nu merge cum mi-am imaginat. Şi în a doua am greşit identic! Nătângul nătâgilor! Acum ştiu ce trebuie să exersez la vară. Aşa că azi am obţinut maximul posibil. Alexis ne-a arătat virajul perfect de uriaş. În momentul de faţă poate face orice doreşte. Chiar dacă par înfumurat: în decembrie ştiam că e suficient să nu greşesc ca să urc pe podium. Acum nu mai e aşa. Trebuie să se potrivească toate pentru a reuşi acelaşi lucru.”

Chiar fără să fi ajuns pe podium, Henrik a fost invitat la interviu. Unde aproape l-a felicitat pe Marcel: „200 puncte avantaj sunt foarte multe. Marcel e foarte puternic şi cred că a câştigat al cincilea glob.” Austriacul nu vrea totuşi să se culce pe lauri. „Cunosc tactica aceasta. Am practicat-o şi eu patru ani, mutând presiunea pe ceilalţi. Ştim cu toţii că este prea devreme ca să descriem ceva ca definitiv.” Din ăştia ne erai care va să zică, Marcel!

Glumim, glumim, dar sunt sigură că are dreptate şi în ce-l priveşte pe Henrik. Altfel norvegianul n-ar fi avut mica grimasă de neplăcere când l-a depăşit Marcel. A şters-o repede, căci la nivelul la care schiază toţi cei de la vârf e imposibil să nu respecţi evoluţiile care sunt deasupra. Toţi schiorii de top le respectă. Apoi la antrenamente se pregătesc în aşa fel încât să ajungă şi ei la ele şi să le depăşească.

Nu ştiu unde s-a ţinut conferinţa de presă. Poate în vreun cort special amenajat la stadion, poate în centrul de presă din centrul staţiunii. Noi am ajuns la acesta din urmă târziu, când nu se mai întâmpla aproape nimic acolo. Musafirii mei cei informaţi ştiau că într-una de zile se vor acorda autografe în cadru organizat şi vroiau să afle unde. M-am dus să întreb. Sesiunea era a doua zi după amiază, la magazinul de sport.

Prezentatorul de pe scena montată lângă stradă în faţa staţiei din vale a gondolei ne-a mai momit cu festivitatea de premiere oficială. Ne-am uitat mai bine la oră. Mai aveam mult de aşteptat. Hai acasă atunci, că destul ne-am fâţâit prin oraş. Mâine avem de văzut o nouă cursă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s