„Aseară ne-am înţeles să rupem tot azi şi să terminăm primele”, chicoteşte la gândul năzbâtiei cu care pornise în cap în cursa de super-uriaş din Lenzerheide Tamara Tippler. Ea şi Cornelia Hütter sunt prietene şi colege de cameră din copilărie. Vin din acelaşi judeţ, au fost selecţionate în aceleaşi echipe reprezentative şi doar la grupa de Cupă Mondială i-a luat-o Conny îninate Tamarei. Tami a avut numărul mai mic la start şi n-a stat pe gânduri. Sălbăticia personificată, urmată de trecerea în fruntea clasamentului. „I-am văzut cursa şi am decis să merg la fel ca ea”, a povestit Conny după ce impactul victoriei s-a mai atenuat şi lacrimile n-au mai izvorât recalcitrante împotriva voinţei şi dorinţei ei. Timpul învingător, 1’14”52, l-a depăşit pe al colegei de cameră cu 0”35. Cele două austriece din noua generaţie s-au bucurat mai departe şi după ce Fabienne Suter (+0”10) s-a intercalat între ele.
De când a devenit speranţa Austriei la o victorie în disciplinele rapide, adică de când s-a accidentat Anna în octombrie, Conny Hütter a înşirat podiumuri pe bandă rulantă. Şase adunase până în Soldeu, unde doar vremea a împiedicat-o să mai reuşească încă unul. Din Lake Louise încoace, întrebarea ce i s-a pus cel mai des fusese: „Da’ de câştigat poţi câştiga?” „Cred că da”, a răspuns ea de fiecare dată. Şi acum că Lindsey Vonn face pauză a şi profitat.
„La fiecare cursă m-am gândit, gata, acum voi câştiga. Dar de fiecare dată a avut cineva ceva împotrivă. Nu este uşor când progresezi până la punctul în care toţi ajung să te întrebe, «bun, şi când vei câştiga?» Aşa că azi m-am gândit «staţi, că vă arăt eu ce pot».” Şi ne-a arătat. Apoi a povestit râzând toate aceste anecdote, secondată de Tamara. Râd mult, sincer şi cu poftă cele două. Au chicotit nespus de amuzate şi atunci când, la primul interviu de după cursă, Conny a tot încercat să răspundă la prima întrebare, nereuşind decât să izbucnească în lacrimi de fiecare dată. Şi după fiecare izbucnire în lacrimi a izbucnit în râs.
Cele trei premiante au stricat socotelile principalelor favorite. Căci vedeţi voi, în joc e un glob care încă se mai află în mâinile lui Lindsey, cel al super-uriaşului. 420 de puncte pentru americancă, 356 pentru Lara Gut, 286 pentru Tina Weirather, cu două etape rămase în calendar. Misiune dificilă pentru Tina, uşoară pentru Lara. Cum să nu aduni 64 de puncte în două curse?
Şansele Corneliei figurau doar la cele teoretice. Dar victoria aceasta le-a dat un oarecare contur. Larei îi lipsesc 19 puncte acum până la cele 420 ale absentei lidere americane, echivalentul unui loc 13. Dar e un loc 13 pentru care ar trebui să colaboreze Conny şi Tina. Cele două au nevoie de 80, respectiv 84 de puncte ca s-o egaleze pe Lindsey. Cu unul în plus pentru a obţine globul. Adică nu au de ales decât varianta victoriei. Şi stau la mâna Larei. Paradoxal, în St. Moritz va fi mai uşor pentru Conny şi Tina. Amândouă se află în sitaţia „ce-am avut, şi ce-am pierdut.” Au o cursă în care trebuie să rişte tot. Pentru Lara e mai dificil, căci poate alege. Of, of, ce ţi-e şi cu liberul arbitru. Să schieze riscant pentru multe puncte luând în calcul şi o posibilă ieşire de pe traseu? Sau să schieze temperat, pentru un locşor 5-6, suficient ca să nu mai poată fi depăşită de adversare, riscând să termine de fapt sub el şi să nu adune destule puncte pentru glob?
Situaţia seamănă puţin cu ce s-a întâmplat şi în cursa a cărei poveste o depăn aici. Cursă în care vremea a jucat şi ea un rol. Nu-mi săriţi în cap. Ştiu că zăpada a fost perfectă şi am remarcat şi soarele, mai zgârcit taman la cursele primelor două, deci nu-l pot scoate din mânecă pentru a le găsi scuze Tinei şi Larei. Istoria rolului jucat de vreme începe cu două săptămâni în urmă. Atunci a avut loc inspecţia pistei, în urma căreia juriul şi-a dat acordul desfăşurării. Numai că în urmă cu două săptămâni încă nu venise iarna în Lenzerheide. Din noiembrie până la începutul lui martie staţiunea funcţionase turistic datorită tunurilor de zăpadă. Dar cu tunurile prepari pârtiile mai populare, nu înnălbeşti un munte întreg. Iar pista de Cupă Mondială, cea pe care o vedem de obicei din doi în doi ani la finale, sus pe crestele golaşe curge. Unde nu sunt tunuri. Deci când a ajuns juriul în Lenzerheide, doar fluturii lipseau de pe păşunea verde ce se lăfăia în soare complet lipsită de zăpadă.
Organizatorii au prezentat atunci soluţia de avarie, şi anume una din pistele turistice. Aceasta a primit ştampila şi degeaba s-a mai trezit iarna să vină câteva zile mai târziu. Cursele au trebuit organizate pe o pârtie nouă. Pe cea veche, Tina şi Lara schiaseră undeva între 10 şi 20 de etape rapide. Pe cea nouă toată lumea a pornit de la experienţă zero. Fără avantaje.
Articol in curs de scriere
Schi alpin. Deocamdata. 