Coborârea de ieri din Garmisch-Partenkirchen, reluare a celei anulate în Wengen a amintit dureros de coborârea de anul trecut din Kitzbühel, deşi vremea a fost de data aceasta perfectă. Căzătură după căzătură, cu acelaşi efect de explozie pe care îl au denivelările neaşteptate de pe suprafeţele betonate. Norocoşii au scăpat cu vânătăi, dar din nou avem doi candidaţi la podium accidentaţi de la grav până la foarte grav. Şi din nou FIS, prin directorul de cursă Markus Waldner, şi organizatorii, prin preşedintele comitetului de organizare Peter Fischer, nu-şi asumă nici o responsabilitate, blamând încă o dată victimele.
E frumos că acum Ionică sau Raluca găsesc piste în excelentă stare cu numerele lor mari de start, dar ceva din felul în care se desfăşoară cursele actuale, a luat-o precipitat la vale. Cum la schiuri s-a lucrat şi în pofida modificării razei de întoarcere, în ultimele două sezoane accidentările s-au înmulţit vertiginos în loc să scadă, rămân muşte doar pe fesurile preparării extreme a pârtiilor, şi a consumului exagerat de timp în reţelele de socializare, dovedit deja în teste ca dăunător asupra concentrării. Atâta doar că ieri, băieţii n-au stat pe facebook-twitter-instagram&co, ci fie detaşaţi la start, rememorând traseul, fie cu nasurile în televizoare, culegând informaţii de ultim moment despre pasajele cu capcane de pe traseu.
Şi nu ştiu zău cum de nu se alarmează nimeni dintre cei cu putere de decizie văzând cum creşte lista accidentaţilor, că mie una mi-e groază să mă apuc să-i număr pe absenţii sau reconvalescenţii din elită, darmite să leg de la cap la coadă lista completă a victimelor ultimilor doi ani.
Când a început cursa de ieri, ciopor au stat băieţii la monitor. Se schimbaseră condiţiile faţă de ultimul antrenament. Nici unul dintre ei nu şi-a imaginat totuşi cât de drastic. „E întuneric pe pistă,” a povestit după aceea Romed Baumann. „Nu vezi nimic schimbat la recunoaştere şi te gândeşti că e un covor lin.” Asta găsiseră la unicul antrenament. „Apoi îl vezi pe Hannes (Reichelt) cu numărul unu şi te întrebi: bătrâne, ce mai e şi asta?”
Hans Knauss, ca expert adevărat, în slujba televiziunii austriece, a observat de cum a ajuns pe pistă diferenţa. Dar el numai la întrecerile mari a adunat peste treizeci de medalii. Iar după încheierea carierei a adăugat câteva sute de curse cu camera, plus mii de ore de analiză din postura de comentator. Nimeni nu are experienţa lui. A remarcat pasajele periculoase, şi a încercat să le semnaleze şi schiorilor aflaţi în preajma lui. Toţi i-au răspuns însă calmi, bazându-se pe ce descoperiseră la antrenamentul de joi: aaaa, nuuuu, pista e foarte lentă, nu va fi nici o problemă. Atâta doar că pista n-a fost deloc lentă.
Joi, o zi geroasă, zăpada avusese -17 grade. Ieri temperatura a urcat la -6. Diferenţa mare a dus la o compactare a suprafaţei, cu efectul secundar al creşterii vitezei. Pe un traseu identic, Travis Ganong, învingător la finalul zilei de ieri, a fost cu aproape două secunde mai rapid decât Kilde la antrenament şi cu aproape trei secunde mai iute decât toţi ceilalţi schiori cu o zi înainte. Nu pare exagerat de mult, dar dacă analizăm situaţia vitezei şi punctual, diferenţa sare în ochi. Acolo unde joi Kilde întregistrase 120,4 de km/h, radarul a trecut ieri 128,5 km/h în dreptul lui Ganong.
Când viteza creşte atât de mult, toate devin mai dificile. Virajele sunt brusc prea strâmte, săriturile sunt mult mai înalte şi mai lungi, iar cursa devine o luptă de la prima până la ultima curbă.
Dacă v-am convins că a fost foarte greu ieri, staţi încă o clipă, că n-am terminat. Mâine pe aceeaşi pistă, în partea ei de jos, va avea loc un slalom uriaş. Joi, după ce au inspectat pista, antrenorii grupelor tehnice, au recomandat injectarea traseului. Organizatorii au răspuns dorinţei prompt, şi nici măcar unei persoane nu i-a trecut prin cap ce dezastru aveau să declanşeze. Pista de uriaş nu are nevoie să meargă din gard în gard, în viraje largi. Are nevoie doar de o fâşie, pe care cei doi antrenori responsabili să-şi poată marca traseele. Doar acea fâşie a fost injectată joi. Şi acum imaginaţi-vă: aveţi zăpada perfectă sub schiuri, porniţi pe ea şi totul merge ca uns, chiar dacă ceva mai rapid. Unii cunoaşteţi probabil apăsarea relaxată a picioarelor în astfel de condiţii. Schi numai bun de savurat. Şi apoi brusc, vă treziţi pe un patinoar. Un schi, sau amândouă derapează, picioarele se înfig brutal în suprafaţă, în speranţa că vor prinde canturile. Să spunem că reuşesc cumva să evite o cădere. Cu ele proptite bine acum, patinoarul devine la fel de brusc covorul agresiv de la început. Normal că atunci când schiul apăsat atât de mult muşcă din el va fi frânat cu putere. La viteze de peste 100 km/h şi nu la ambele schiuri simultan. Asta e ceea ce li s-a întamplat băieţilor în cursa de ieri.
Nu toţi au trecut de patinoar, prezent în locul de desprindere al celui puţin unei săritori. L-aţi văzut pe Erik Guay? Canadianul e campion mondial pe această pistă. Nu se poate spune că n-ar şti să schieze sau să estimeze riscurile. Doar norocul şi airbag-ul l-au salvat de la o accidentare cu consecinţe drastice. Bambi la decolare, s-a învârtit necontrolat în aer, şi a aterizat din fericire pe perna deschisă pe spinare a airbag-ului.
David Poisson a scăpat şi el doar cu spaima. Dar trei schiori n-au fost la fel de norocoşi. Guillermo Fayed a ieşit cel mai ieftin, doar cu un edem osos la platoul tibial. Însă la campionatele mondiale nu mai are cum să ajungă.
Steven Nyman s-a dezechilibrat şi el pe patinoarul de la decolare, a aterizat lăsat pe spate şi învârtit într-o parte, şi n-a mai putut evita căzătura. Şocul l-a propulsat până în plase. Elicopter, pauză lungă în cursă, iar pentru american ligamentele încrucişate rupte la genunchiul stâng, sezon încheiat. Postarea pe facebook de aseară e optimistă. Va reveni.
Valentin Giraud-Moine a tras lozul 20 la împărţirea numerelor de start. A pornit cu elanul adus de argintul de pe Streif. Mergea ideal şi trecuse deja de pasajele în care se împiedicaseră ceilalţi. La final de „Cădere liberă” – panta cea mai înclinată, aflată înaintea ultimelor viraje – i s-a împotmolit un schi la schimbarea zăpezii. De la Daniel Albrecht şi Matthias Lanzinger n-am mai văzut aşa căzătură oribilă. Ambele picioare i s-au răsucit, după ce s-a oprit în plase unul i-a rămas întors nefiresc, iar el a început să urle de durere. Pauza a fost şi mai lungă, căci elicopterul nu se întorsese înapoi. Dar a ajuns suficient de repede la spital pentru a le da şanse medicilor să-i salveze picioarele. Accidentarea este poate cea mai gravă pe care o poate suferi un schior la picioare: luxaţie la ambii genunchi. Asta înseamnă că oasele au ieşit din locaşul în care le prinde articulaţia, ligamentele sunt probabil praf şi ele, dar cel mai grav, s-au rupt vase de sânge. Aseară la spital, sub narcoză, i-au fost puse oasele la loc. Operaţiile de care va avea nevoie le va face în Franţa, dar până acolo drumul e lung. Giraud-Moine rămâne mai departe la terapie intensivă la spitalul din Garmisch, unde lupta se duce acum pentru vascularizarea picioarelor.
Atât americanul, cât şi francezul aveau timpi buni de podium când au căzut.
Adunând la schiorii care au căzut pe cei care au agăţat porţi cu braţul, ca Aleksander Aamodt Kilde, sau pe cei care au ratat porţi, printre care s-a numărat – şi după aşa accidentări urâte trebuie să spun din fericire – şi Ionica Achiriloaie, ajungem la o rată a abandonurilor de 20%, foarte mare pentru o cursă de viteză.
E apăsător să povestesc despre restul cursei ştiindu-l pe tânărul francez în starea în care este. Şi mai dificil a fost pentru Travis Ganong (1’53’’71), nu numai să participe la festivităţile de premiere, şi la conferinţa de presă, dar şi să concureze. El i-a urmat în cabina de start lui Steven Nyman. Unde a aşteptat 20 de minute până i s-a dat voie să plece. Ştiind că întârzierea mare e echivalentă cu o căzătură a coechipierului. Cum se procedează într-o astfel de situaţie? „Nu laşi gândurile să deraieze, ci le ocupi cu traseul şi cum trebuie abordat. N-a fost uşor, e greu să alungi întrebările care se insinuează despre ce s-a întâmplat cu prietenul tău, dar am reuşit să rămân concentrat la cursă.”
Poate efortul suplimentar depus pentru concentrare a fost cel care l-a adus într-o stare de focus suprem. „Singurul schior care nu a greşit nimic azi, a fost Travis”, avea să declare Kjetil Jansrud (+0’’38), marele lui învins. Şi totuşi nu în porţiunile unde s-au încurcat ceilalţi i-a depăşit. La ultimul intermediar Ganong avea o întârziere relativ asiguratoare pentru norvegianul aflat în frunte în momentul respectiv. Dar cumva, cursa curată i-a lăsat resurse suficiente şi i-a dat un avânt pe final ce l-a împins spre finiş cu peste jumătate de secundă mai iute decât fusese Kjetil.
Jansrud a schiat invers. Fantastic de rapid în partea superioară, a întins la un moment dat avantajul (asupra lui Reichelt) până la aproape o secundă. Dar de la săritori în jos, adică de unde a apărut fâşia îngheţată pe mijloc pârtiei, intersectând periodic traseul de coborâre, Kjetil a intrat în criză de timp. N-a mai putut pregăti viraje, şi tot acest stres s-a adunat în timpul final.
Înainte de a fi detronat de american, norvegianul a tremurat şi la cursa lui Peter Fill (+0’’52). Italianul a fost mai bun decât Reichelt în partea superioară, dar nu la fel de agresiv ca Jansrud. Apoi, deşi a sărit foarte direct peste Seilbahnstadelsprung şi n-a mai avut timp să aleagă linia corectă peste Kramersprung, rămânând doar cu mult efort şi un pic de noroc pe traseu, a avut finişul rapid, mai rapid decât al norvegianului şi a redus din întârziere.
Locul 4 i-a revenit deschizătorului Hannes Reichelt (0’’59), care a început cursa cu o eroare identică cu cea făcută în Kitzbühel. A pierdut controlul schiurilor în primul viraj serios. „Virajele spre drepta, astea mă supără în momentul de faţă.” Dar spre deosebire de Kitz, n-a înşirat alte greşeli în urma primeia. Şi deşi el a simţit pe propria piele diferenţa neaşteptată de condiţii, şi-a jucat iscusit atuurile tehnice pe restul traseului.
Povestea lui Hannes şi numărul unu în cursă, e una cu of. Din acest sezon s-a schimbat modul de acordare a numerelor de start. Cei mai buni schiori din lista WCSL au dreptul să-şi aleagă pe rând câte un număr impar, între 1 şi 19. Atât la cursă, cât şi la antrenament, ceea ce nu se întâmpla până acum. Pe locul 10 fiind de la începutul iernii, Hannes a „beneficiat” de un statut foarte special. Primii 9 schiori aleg numerele într-adevăr. Al zecelea însă îl primeşte pe cel rămas liber. Care e de obicei 1. După ce s-a văzut exilat în postura de deschizător de curse, Hannes a povestit că există doar două variante de ieşire. Fie face cursa vieţii, cu destule puncte ca să-l urce mai sus în clasament, fie se lasă împins mai spre coadă, cu evoluţii modeste, ca să intre în a doua grupă valorică, unde schiorii primesc numerele pare dintre 2 şi 20 în urma tragerii la sorţi. Şi unde n-ar mai fi cobai. Voit sau nu, Hannes a alunecat pe locul 11. Numai că, noua operaţie suferită de Aksel Lund Svindal a lăsat un loc vacant în grupa primilor 10. Cine a urcat înapoi în ea? Hannes, evident. Ce număr îi rămâne de ales la fiecare cursă? Unu, evident.
Cu excepţia lui Reichelt şi ceva mai târziu a lui Dominik Paris (locul 10; +1’’21), schiorii au mers bine la început, şi au dat de greu în mijlocul plin de curbe şi sărituri. Unde s-a zburat în toate direcţiile. Dacă cineva a schiat mai curăţel, Romed Baumann (7; +0’’89) de exemplu, a însemnat că investeşte prea mult în linie, deci e lent. Toţi cei care l-au depăşit, cei patru din poveştile de mai sus, plus Beat Feuz (5; +0’’66) şi Manuel Osborne-Paradis (6; +0’’87) au făcut-o riscând şi greşind.
La final a stăpânit uşurarea, cu accente izolate de indignare sau resemnare. Şi în loc să auzim poveşti despre performanţele reuşite, am ascultat reluarea aceleiaşi teme: ce anume a făcut cursa atât de dificilă. La unison s-a votat pentru caracterul schimbător al zăpezii, şi pentru săritoarea mediană, Kramersprung-ul, mult prea lungă. De fapt schiorii insistaseră să fie modificată, observând la antrenament că e lungă şi nu lasă loc mai deloc în cazul unei creşteri a vitezei. Până şi Kjetil Jansrud, singurul care s-a ferit să-l critice pe Markus Waldner, a admis că acolo s-a depăşit limita acceptabilă a riscului.
După antrenament, au fost prezenţi la săritoare şi oameni cu lopeţi, lucrând la ceva schimbări. „Azi dimineaţă la recunoaştere n-am văzut practic nici o modificare şi e păcat”, au povestit Beat Feuz şi Carlo Janka. „Nu avem nevoie de lucrurile care s-au întâmplat azi,” au continuat ei. „Poate astăzi vom fi ascultaţi mai cu atenţie.”
Matthias Mayer (8; +0”98) a completat analiza situaţiei. Pe lângă faptul că singurul antrenament s-a desfăşurat în condiţii foarte lente, cursa a început extrem de târziu (ultimii schiori au avut pista cumplit de întunecată). Apoi s-a întins până după apus, din cauza accidentărilor. „La ora la care ne pregăteam să schiem, de obicei suntem la masa de prânz şi am terminat cursa. Asta a adăugat un plus de oboseală. Sunt detalii care se adună şi contează.”
Care a fost răspunsul lui Markus Waldner la corul de plângeri? „Nu suntem fericiţi. A fost o zi negativă pentru sportul nostru. Afară am avut o zi superbă, cu vreme frumoasă şi condiţii excelente, iar Kandahar-ul (pârtia din Garmisch) s-a prezentat tip-top. E adevărat că am injectat pista pentru slalomul uriaş, dar asta n-a influenţat căzăturile, care s-au petrecut în alte locuri. Personal, cred că săptămâna din Kitzbühel i-a costat pe schiori multă energie. A fost foarte stresantă, şi, în pofida condiţiilor excelente, a fost dificilă. În general observ o stare de oboseală mentală. Apoi schiorii vin aici şi se culcă pe o ureche, fiindcă ieri a părut să fie uşor. Dar Kandaharul nu iartă, e o pârtie dificilă. Iar aşa frumoasă ca anul acesta nu am mai văzut-o. E adevărat, cursa a fost mai rapidă decât antrenamentul. Unii schiori au fost surprinşi de acest lucru şi poate au riscat prea mult în anumite pasaje. Dar aici fiecare răspunde pentru ce face şi îşi asumă riscurile pe care e dispus să le ia. Pârtia nu are nimic de a face cu ce decid ei.„
Nu-mi plac directorii de cursă. Sunt despoţi de felul lor, dar la ce decizii dificile au de luat, e probabil normal să fie aşa. Markus Waldner e relativ nou în această funcţie, acesta fiind abia al treilea său sezon. L-aş privi cu îngăduinţă din acest motiv, dacă n-aş vedea că lecţiile lui sunt învăţate pe spinarea schiorilor. Şi nu cred că e acceptabil să ologească băieţii aceştia, doar fiindcă nu are experienţă în aprecierea riscurilor. Căci nu numai schiorii trebuie să fie responsabili, ci în primul rând juriul de cursă are datoria de nu le pune integritatea corporală în pericol. Iar după această cursă, impresia mea este că onor numitul juriu, în frunte cu Markus Waldner, nu este conştient de acest lucru.
Schi alpin. Deocamdata. 
Absolut delirant sa blamezi skiorii .
Dar e singurul care ia hotarararea ??
( betonarea,inghetarea portiunii de partie ,cand se fuge uriasul ?? –