Super-uriaşa Nicole Schmidhofer

Când Lara Gut a terminat cursa în spatele Tinei Weirather, nu ar fi trebuit să existe motive de mirare. Până la urmă la fel arătase clasamentul la vârf şi în martie anul trecut, la repetiţia generală pentru Campionatele Mondiale din St. Moritz. Atunci li se alăturase pe podium Cornelia Hütter, absentă acum după ce s-a accidentat în această iarnă. Tot atunci lipsise Nicole Schmidhofer, de asemenea din pricina unei accidentări, suferită anul trecut în Cortina d’Ampezzo. De la începtul sezonului, austriaca a crescut pas cu pas, câştigând treptat la capitolul constanţă, oprindu-se totuşi la poalele podiumurilor. Aşadar nimic nu a anunţat victoria în cel mai important super-G al sezonului.

Foto: Alexander Hassenstein/Getty Images

În faţa a 5000 de spectatori generoşi, care au ovaţionat fiecare concurentă la trecerea liniei de sosire, indiferent de timpul final, sărbătoarea elveţiană a schiului alpin a fost deschisă de super-uriaşul feminin, la finalul căruia am avut două medaliate aşteptate şi un moţ surpriză.

Cursa

Înainte de start lista posibilelor premiante era mărişoară. Ar fi putut Lindsey Vonn să ajungă la medalii? De ce nu, doar câştigase deja o cursă de la revenirea după dubla accidentare (picior în februarie anul trecut, braţ astă toamnă). Dar Anna Veith? Podiumul din Cortina era un argument foarte puternic. Sau poate Christine Scheyer, învingătoarea surpriză din Zauchensee, propulsată în acest sezon din abisul accidentărilor direct pe firmament? Ca să nu mai spun de tânăra trupă de viteziste elveţiene, crescută pe neobservate în spatele Larei Gut. Aveau avantajul antrenamentelor suplimentare pe Engiadina, pista special amenajată pentru întrecerile feminine.

Dar toate aceste calcule pe hârtie au putut fi aruncate la gunoi în clipa în care luni s-a anulat antrenamentul oficial al coborârii. Atunci a devenit clar că Anna şi tinerele nu au absolut nici o şansă, iar Lindsey ar avea nevoie de ceva mai mult decât un strop de noroc pentru o medalie. Şi am ştiut că va fi o afacere a „veteranelor”.

În Cupa Mondială, super-G-ul urmează de obicei unei curse de coborâre, precedată de unul până la trei antrenamente. Şi chiar dacă traseul super-uriaşului este complet nou şi nevăzut de fete până în momentul recunoaşterii de dimineaţă, coborârile le ajută. Terenul rămâne acelaşi, au şansa de a testa cum răspund schiurile la condiţiile de zăpadă în regim de viteză, şi cu fiecare nouă manşă înţeleg mai multe despre unde le sunt limitele. Mai ales pe o pârtie vălurită şi lipsită complet de repere, ca cea din St. Moritz. De data aceasta schioarelor le-au lipsit informaţiile, iar experienţa a trecut în prim plan.

Elena Curtoni (locul 5; +0’’55) a deschis cursa şi ne-a semnalat imediat pasajul cheie. Prin pierderea liniei şi ieşirea într-un viraj larg, cum altcumva? Multe fete au greşit în acelaşi loc, în acelaşi fel. Dar italianca, în pofida erorii, datorită plusului de experienţă a primit o invitaţie la festivitatea de premiere pentru locul 5 de la final. Stephanie Venier (7; +0’’77) este în aparenţă excepţia. A scos capul cu adevărat în lume abia în acest sezon, dar spune prezent în Cupa Mondială de cinci sezoane deja. Aşa se explică siguranţa cu care evoluează în această iarnă. Experienţa a ajutat-o să rămână pe traseu după ce un salt prea lung – „am făcut un Schlieri” (Schlierenzauer, săritorul austriac cu schiurile) –  şi aceeaşi eroare ca a Elenei aproape au scos-o dintre porţi. La festivitatea de premiere n-a mai ajuns.

După cum n-au făcut-o nici alte câteva fetele din cercul extins al favoritelor. Federica Brignone (8; +0’’84) a mers prea controlat. Tessa Worley (aceeaşi clasare, acelaşi timp) a fost la câteva viraje de surpriză, dar a luat-o pe ocolite în ultimele curbe. Exact la fel cum făcuseră un pic mai devreme superbele până acolo Viktoria Rebensburg (4; +0’’53) şi Ragnhild Mowinckel (6; +0’’69). Sofia Goggia (10; +0’’91), fata care nu ştie decât să rişte, a ales cursa greşită în care să meargă cu cap. Iar Ilka Stuhec (11; +1’’04) a greşit şi ea la poarta Elenei. Dintre puştoaice, evident că cele mai bune au fost elveţiencele. Chiar dacă se petrecuseră cu câteva săptămâni în urmă, antrenamentele pe Engiadina au contat.

Tina Weirather (+0’’33) şi Lara Gut (+0’’36) au avut şi ele avantajul întâlnirii prealabile cu pista. Pentru cei care nu ştiu, Tina se lipeşte adeseori echipei elveţiene la antrenamente. Dar în vreme ce pe schioara din Lichtenstein atu-ul a liniştit-o şi i-a dat îndrăzneală de atac, pe Lara a inhibat-o. Elveţianca nu a făcut nici o greşeală, dar a controlat schiurile şi linia mai mult decât mi-am imaginat că ar putea-o face vreodată. A fost şcolăriţa eminentă, care nu iese din vorba profesorului, prezentându-se la un concurs la care era nevoie de iniţiativă personală. Privind la evoluţia ei, îmi repetam în gând că n-o recunosc.

Tina pe de altă parte şi-a dat drumul, a sărit perfect, iar virajul Elenei l-a luat atât de frumos că m-a topit de plăcere. Apoi i s-a strecurat o mică greşeală în parcurs, şi pentru o vreme dus i-a fost cheful de atac. A revenit abia spre final. Fix cât să o întreacă pe Lara.

Nu ştiu când au remarcat Tina cea veselă şi Lara cea tristă, aşteptând alături la panoul de onoare, ce minuni face Nicole Schmidhofer (1’21’’34) pe pârtie. Pot să vă spun doar de mine. De cum a plecat din cabina de start m-a tras de mânecă aerul degajat. Apoi gura s-a căscat involuntar tot mai mult: atât de activă şi fără să-şi piardă vreo clipă relaxarea. Naturaleţe şi instinct. Timpii verzi s-au aprins firesc. Tot ce a vrut i-a ieşit. Iar la final a devenit a cincea schioară din ultimii 10 ani care câştigă un aur mondial fără să fi învins înainte în Cupa Mondială. Mai mult decât atât, a completat performanţa în singura disciplină ce nu înregistrase această premieră. Pentru curioşi, premergătoarele ei au fost Sarka Zahrobska la slalom în 2007, Kathrin Hölzl la uriaş în 2009, Anna Fenninger la combinată în 2011 şi Marion Rolland la coborâre în 2013. Franţuzoaica e singura care n-a reuşit nici ulterior să câştige vreo etapă.

Ratările

După o accidentare, rareori se uită schiul. Trebuie să se fi petrecut ceva grav, care să fi schimbat modelul de mişcare pentru ca o schioară să nu poată reveni tehnic la nivelul dinainte. Ce se pierde este încrederea pe care se bazează instinctul de atac. Sau pur şi simplu se pierde contactul cu limitele, şi e nevoie de mai multe manşe pe zăpadă pentru a reface cunoştinţă cu senzaţiile corecte.

Anna Veith se află în prima situaţie. Schioară de instinct, Anna are nevoie să încerce lucrurile pas cu pas. Şi încă se teme. Nu de schi, sau de viteză, ci de accidentări. Ajunsă în situaţii neprevăzute, nu reacţionează spre găsirea unei soluţii alternative, ci, neştiind cât poate duce piciorul, refuză să forţeze, retrăgându-se. Să nu uităm că austriaca încă mai are dureri, uneori foarte mari, la genunchi. Înainte de super-G povestea că fiecare start e o semnătură în alb pe un acord de suferinţă pentru seara respectivă. Că nu poate începe încă nici o zi în mod normal, ci în fiecare are de parcurs o oră de exerciţii care să-i faciliteze îndoirea genunchiului. Şi că are dimineţi în care la trezire are impresia că a dat un camion peste ea, atât de puternice sunt durerile. A fost de ajuns să intre direct spre o poartă într-o compresie. „Presiunea asupra piciorului a devenit atât de mare încât nu mi-am putut menţine echilibrul. Mi-ar fi plăcut să termin cursa, dar în primul rând sunt bucuroasă că nu s-a întâmplat nimic.” Declaraţia spune totul despre locul în care se află în prezent fosta campioană a super-uriaşului. Când a ieşit de pe traseu, Anna avea un timp de medalie.

Lindsey Vonn se află în cealaltă situaţie. Spre deosebire de Anna, care a reluat schiul de aproape cinci luni, Lindsey făcuse cel mult zece coborâri înainte de a reveni în cursa din Zauchensee. Antrenamentele oficiale şi cursele de până acum formeaza grosul pregătirii ei pe zăpadă. Lindsey este imprudent de îndrăzneaţă. La ea nu vom vedea ridicări în picioare după o dezechilibrare. Ea va fi pentru o vreme victima derapajelor ca urmare a închiderii exagerate a unghiurilor în viraje. Se va înclina atât cât îşi imaginează că poate, la limita pe care ea singură a stabilit-o, şi va descoperi uneori că a împins-o dincolo de ce permit legile fizicii.

De data aceasta a avut şi circumstanţe atenuante. Până i-a venit rândul să schieze, norii întunecaseră pista. N-a mai avut vizibilitatea rezonabilă de la primele 10 concurente. Apoi braţul accidentat, în care nervii nu sunt complet refăcuţi, a scăpat băţul. „Sunt în cursă şi brusc nu mai ştiu unde mi-e băţul.” Preţ de câteva porţi a căutat să-l prindă din nou. „Apoi am încercat s-o iau direct ca să recuperez timpul pierdut şi s-a dovedit o tactică proastă, am luat-o direct peste un val şi n-am mai avut cum să prind următoarea poartă. Măcar astăzi am rămas în picioare,” a glumit ea, apropo de căzăturile repetate din Cortina d’Ampezzo. Apoi a continuat: „E dezamăgitor, dar mai am şi alte şanse. La coborâre cred că sunt suficient de puternică pentru a câştiga o medalie. Pentru următoarele curse trebuie să găsesc o soluţie ca să nu mai pierd băţul. Poate să-l prind de braţ cu bandă.”

Medaliatele

Lara Gut dând interviuri în timp ce-şi înghite lacrimile. Cu ochelari de soare pe o vreme fără soare. Zâmbind chinuit şi cu bravură. Din 2009, de la arginturile din Val d’Isere, se tot chinuie să ajungă la un aur în întrecerile majore. Fără succes. Iar aceasta a fost cursa unde era nu mare favorită, ci favorita pe care iubitorii schiului şi presa de specialitate o încoronaseră deja campioană. Cu siguranţă şi ea contase cel mai mult pe acest aur, dintre toate probele la care urma să ia startul. Doar câştigase primele trei super-G-uri ale iernii, iar în al patrulea a ieşit de pe traseu pe final, de prea mult risc, având un avantaj copleşitor la ultimul intermediar. Dacă nu ea, atunci cine?

Acum ştim. Nicole Schmidhofer. Dar pe Lara trebuie să o fi durut cumplit eşecul. Când i s-a întâmplat acelaşi lucru (adică a câştigat medalia de bronz) la Soci, Lara a fost tot aşa, foarte tristă. Şi a lăsat lumea să-i vadă tristeţea. Aoleu, ce i-a făcut mai apoi lumea asta. Că e lipsă de respect, că e aroganţă, şi altele asemenea. Că de ce nu se bucură pentru medalie, altele ar fi dat orice pentru acel bronz.

Într-atât de dură a fost reacţia, încât Lara şi-a cerut scuze în aceeaşi seară pe facebook că nu s-a bucurat la trecerea liniei de sosire pentru medalia obţinută.

Acum a învăţat lecţia. Ochelari de soare, zâmbet fals pe buze. Dar lacrimile tot s-au simţit în tremurul vocii. Numai că de data aceasta s-a întâmplat ceva la festivitatea de premiere, şi vocile cârcotaşilor şi-au pierdut relevanţa. Urcată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, pe Nicole Schmidhofer a podidit-o plânsul. Şi atunci Lara i-a luat faţa în palme, i-a şters lacrimile şi i-a zis o glumă. Nu ştim ce, dar au început amândouă să râdă. Atâta omenie a fost în acest gest spontan, atâta căldură în zâmbetul cu care a însoţit mângâierea, încât lecţia de sportivitate oferită criticilor ei le-a înfundat acestora vorbele rele înapoi în gât.

Foto: Alexander Hassenstein/Getty Images

Lara este expansivă în bucurie şi dacă asta ne place e nedrept să-i cerem să-şi înghită supărările. După ce a avut timp să cumpănească, Lara a analizat foarte corect ce s-a întâmplat. „Dacă ar fi fost aur, ar fi mai uşor pentru mine în următoarele curse. Dar este cum este, şi e bine că cel puţin am o medalie. Dacă mă gândesc la cum am schiat, e un rezultat foarte bun, căci n-am putut accelera deloc. Am avut o senzaţie foarte ciudată în timpul cursei. Dacă aş mai lua startul o dată, atunci aş încerca altceva. Nu ştiu dacă asta m-ar face mai rapidă. Dar asta este. A fost o cursă specială şi jos pălăria în faţa lui Schmidi, că a ştiut să o citească perfect. Pentru mine e un rezultat bun dacă ne gândim că a fost prima cursă după căzătura din Cortina (soldată cu contuzii extinse).”

Tina Weirather este una dintre fetele care ar fi dat oricât pentru orice medalie. După afirmarea la mondialele de juniori din 2006-2007 (multe titluri si medalii la coborâre, super-G şi slalom uriaş), pentru fiica celor doi mari campioni Harti Weirather (Austria) şi Hanni Wenzel (Liechtenstein, campioană mondială la slalom în St. Moritz, în 1974) au urmat câţiva ani teribili. Accidentări multiple, dureri continue, debusoladă şi gânduri serioase de oprire a carierei. Au stopat progresul, dar pe ea anii de după o dor. Anii în care şi-a făcut loc în elită, dar nu la întrecerile mari. „Până acum n-am avut noroc. Câteva zile înainte de Vancouver şi Soci m-am accidentat, în Beaver Creek (locul 4 la coborâre la 6 sutimi de podium) am avut ghinion cu vremea. M-au râcâit toate întâmplările. S-a adunat multă presiune – în ultima săptămână n-am putut să mă gândesc decât la ziua aceasta.”

Sănătoasă n-a fost nici acum. Cu două săptămâni înainte de cursă (păi nu?) a căzut în Kronplatz şi s-a accidentat la mână. Dar „de mână n-are nimeni nevoie la schi” a râs ea. Chestiunea n-a fost însă deloc o bagatelă. „N-am aflat decât cu patru zile în urmă, că este vorba de o fractură. A fost un şoc. Dar n-a schimbat nimic. Schiasem deja cu braţul rupt în Cortina, cu dureri uriaşe, e drept, dar funcţionase. De aceea nu mi-am pus ghips pe mână doar pentru că acum ştiu că e fractură.” A analizat cea mai bună soluţie pentru cursă – şină? nimic? – şi a ales riscul. Fiecare atingere a zăpezii cu mâna a durut. A ignorat suferinţa.

„Mi-am luat inima în dinţi şi am încercat totul. De prea mult risc, am făcut două gafe. N-am mai crezut că va fi suficient pentru o medalie. Abia când am văzut că sunt în faţa Larei am înţeles ce timp reuşisem.” Toată iarna a alergat Tina în spatele Larei şi de fiecare dată când a pierdut duelul la câteva sutimi a insistat că e convinsă că într-o zi norocul va trece de partea ei.

N-o luase în calcul pe Nicole. „Nici” i se spune fetei care măsoară doar 1,57 metri, cel mai puţin dintre toate fetele care concurează în prezent în Cupa Mondială. Sacul ei de concurs, în care îşi ţine echipamentul e marcat cu litere mari: Schmidzwerg. Pe româneşte: Schmidpiticul. Nişte antrenori s-au apucat să-i zică aşa, i-a plăcut şi şi-a însuşit porecla.

Austriaca cea băieţoasă a terminat cursa şi conştiincioasă s-a prezentat la interviu. „Nu ştiu ce să vă spun. M-am dus la start şi mi-am propus să iau totul ca pe un antrenament şi să schiez ca la Cupa Mondială. Am încercat să mă distanţez de gândul că astea sunt Campionate Mondiale. Iar acum nu cred că există cineva mai fericit decât mine. Îmi lipsesc un pic cuvintele, ceea ce la mine se întâmplă foarte rar,” a turuit ea pe nerăsuflate. E foarte proapspătă la interviuri. Poate pentru că nu are motive să dea foarte multe, dar cred că mai degrabă felul ei neconvenţional de-a fi e de vină. „Întotdeauna spune ce gândeşte. Cu ea ştii întotdeauna unde stai şi preţuiesc mult asta la ea”, a povestit Anna Veith. Pe lângă faptul că Nici e responsabilă cu buna dispoziţie, şi că au trecut prin multe împreună, colege de generaţie fiind.

La ea în sat, Schönberg-Lachtal pre numele lui, Nici e activă nu numai la asociaţia sportivă, ci şi la cea muzicală. E nici mai mult, nici mai puţin decât unul din toboşarii satului. De câte ori e acasă, şi fanfara e solicitată să însoţească o manifestare, Nici îşi agaţă toba de gât şi iese la defilare. Chiar înainte de Campionatele Mondiale şi-a făcut datoria civică la o… înmormântare. Este prima sportivă a familiei, părinţii ocupându-se de cafeneaua-cofetărie din sat, acum preluată de sora ei. Tatăl este în prezent şi primarul comunei (Oberwölz).

Cât era ea de mică, s-a afirmat din fragedă vârstă la întrecerile mari. De fapt dacă ne uităm la mondialele de juniori din urmă cu zece ani, pe primele trepte ale podiumului le regăsim pe Nicole şi Tina. Lara a ieşit de pe traseu la acea cursă. Dar la coborâre podiumul a ocupat în totalitate de premiantele super-uriaşului din prezent, cu Tina Weirather campioană. Sunt foarte interesante clasamentele juniorilor din urmă cu nouă-zece ani.

Înapoi la Nici. Când au văzut aşa talent, antrenorii austrieci au cooptat-o pe loc în echipa mare. Unde a dispărut aproape complet. Ani la rând a rămas în anonimitate. Un accidental loc 12 într-un super-G, în rest clasări în jumătatea a doua a plutonului. Şi brusc, într-o cursă dificilă, pe ninsoare, un loc doi. Era ianuarie 2012, şi fetele schiau un super-uriaş în Cortina. Asta a fost, de acum îşi va da drumul, s-a crezut. Da de unde. A revenit la clasarările neremarcate de nimeni. Doi ani mai târziu, tot în Cortina, că acolo îi place, a urmat al doilea podium, un loc trei la coborâre. Şi deşi acestea au rămas singurele medalii din Cupa Mondială, de acolo a apărut constanţa în evoluţii. Dar cu un gust amar, de potenţial neîmplinit pe deplin. Exact ca ce s-a întâmplat în Beaver Creek. La super-G a pierdut calificarea pentru cursă în faţa coechipierelor ei. Iar la coborâre a terminat pe locul 4, la câteva surimi de podium.

Privind acum înapoi, Nici realizează unde a greşit. „Saltul de la junioare la prima echipă l-am făcut foarte repede şi aşa am ajuns să mă antrenez cu cele mai bune din lume. Poate că a fost un pas făcut prea devreme. Pentru mine atunci totul era tralala şi mergea de la sine. Dar de la sine în Cupa Mondială poţi ajunge cel mult până la top 20. Iar eu nu mi-am dat seama ce privilegiu este să poţi schia alături de o Renate Götschl sau o Alexandra Meissnitzer. Poate am crezut că am înghiţit iscusinţa cu lingura când era mică. Dacă aş lua-o de la capăt aş face unele lucruri altfel. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.”

Cum atâţia ani nu a avut rezultate, la un moment dat a fost dată afară din echipă. Rămasă pe cont propriu,  a fost obligată să cumpănească la ce are de gând. „În anul în care n-am fost în echipă m-am copt. A fost cea mai importantă vară din cariera, fiindcă a atunci a trebuit să privesc adevărul în faţă şi să decid ce e de făcut. Fără anul acela n-aş fi aici acum. În viaţă nu ţi se întâmplă nimic degeaba. Orice lucru aduce cu el ceva care te ajută să creşti. Din când în când e nevoie de un ghiont, sau de o cădere pentru a prinde din nou avânt. Până la urmă am înţeles că trebuie să munceşti mult, şi să te ocupi şi de teste de schiuri, să alegi ce ţi se potriveşte ţie cel mai bine.”

„Accidentarea m-a maturizat şi ea. Când s-a întâmplat (ianuarie 2016) a fost un şoc brutal. Eram în formă şi toată lumea se aştepta să vină un podium în curând. Eu la fel. În loc de asta, o săritură în Cortina a mers prea departe şi mi-am distrus ligamentele încrucişate şi meniscul. Doctorul a zis că o să încerce să-l coasă la loc. S-a mirat când a văzut ce rapid se reface. Apoi mi-am acordat mai mult timp decât mi-a fost recomandat. Am făcut pauză opt luni în loc de şase. Durerile au încetat cu zece zile înainte de Lake Louise. Timing perfect. Acum nu mai am probleme, dar trebuie să îmi îngrijesc genunchiul ca să fie totul bine. De când am revenit, colegele spun că stau mai bine pe schiuri.”

Vara trecută s-a gândit deja că o medalie în St. Moritz n-ar fi o imposibilitate. „Viteza nu este prea mare, săriturile nu merg departe, iar traseele sunt de obicei foarte tehnice. La aur n-am îndrăznit totuşi să visez. Iar după iarna aceasta era oricum acontat de Lara.”

Când i-a fost repartizat numărul 8 de start, Conny Hütter a încurajat-o spunându-i că Hermann Maier obişnuia să îşi aleagă numărul 8. Şi atunci s-a gândit: „Hermann a fost zeul super-G-ului. Dacă optul a fost bun pentru el, merge şi pentru mine.”

În timpul cursei nu şi-a dat seama că este rapidă. Dimpotrivă, startul i s-a părut chiar foarte lent. Apoi a realizat că se simte şi schiază ca la antrenamente, unde a fost de fiecare dată extrem de iute. La ultima săritoare n-a ştiut dacă spectatorii ovaţionează sau sunt doar foarte gălăgioşi. Îşi propusese să se bucure dacă e pe doi. Mare i-a fost surpriza să-şi vadă timpul pe verde. Apoi a venit partea cea mai dificilă: urmărirea adversarelor. S-a liniştit şi a început să creadă în aur abia după ce, cu numărul 30, a ajuns la sosire coechipiera ei, Christine Scheyer. „Ea e întotdeauna în stare de o surpriză”.

S-a ţinut tare la interviuri, unde nici nu a mai ştiut ce lucruri a spus deja de zece ori şi ce nu, „dar pentru medalie vă dau cu plăcere aceleaşi răspunsuri de câte ori doriţi”. S-a muiat la ceremonia florilor  – festivitatea de premiere de după cursă, când premiantele primesc doar buchete de flori. „Când m-am uitat la familia mea şi mi-am văzut părinţii, n-am putut să mă mai abţin. Au trecut şi ei prin multe alături de mine, nu le-a fost nici lor uşor, dar m-au susţinut întotdeauna. Sunt mândră de ei. Mă bucur că au putut veni tocmai la această cursă. La cele două podiumuri de Cupă Mondială n-am avut pe nimeni care să se bucure alături de mine. Chiar m-am temut că dacă vine cineva nu mai funcţionează. Aparent merge şi aşa.”

Până să i se cânte imnul nu s-a gândit la nimic, ci a repetat versurile, „ca să nu mă încurc la fiice şi fii”. Până în 2011, imnul austriac menţiona doar fiii patriei în text. După aceea parlamentul a votat să îndrepte nedreptatea făcută fiicelor prin înghesuirea lor în acelaşi vers. Stresul pentru Nicole a continuat până spre seară. „Trebuie să mă concentrez acum să scot câteva cuvinte şi în engleză, suficient de bine ca să înţeleagă şi jurnaliştii străini.” N-o luaţi foarte în serios, râdea declarând asta.

Când însă i-a siderat pe jurnalişti anunţând că a putut răspunde doar la câteva mesaje primite pe telefon, şi va şterge zecile rămase necitite, nu mai râdea. A explicat pragmatic: „Am fost uimită să văd câtă lume are numărul meu de telefon. Cei mai mulţi mi-au scris acum pentru prima dată. Îmi pare rău, dar dacă n-au fost alături de mine în ultimii patru-cinci ani, n-au ce căuta nici acum.”

Fără ca ea să ştie, eu îi sunt alături şi o urmăresc de zece ani. Fiindcă atunci, în 2007, când devenea dublă campioană mondială de junioare (SG şi uriaş) şi medaliată cu bronz la coborâre, în această ultimă cursă pe locul şase termina Edit Miklos. De acolo drumurile li s-au tot intersectat, terminând şi în Cupa Europei aproape una de alta. Am văzut-o la început ca etalon pentru unde ar fi locul schioarei noastre în condiţii normale. Am ştiut când a venit vremea pentru Edit să puncteze în Cupa Mondială. Din păcate, lipsită de susţinerea federaţiei, Edit şi-a împlinit potenţialul abia după mutarea la unguri. Carierele lor merg însă în paralel mai departe. Edit are şi ea două podiumuri de Cupă Mondială. Acum este accidentată, dar poate vedea ce este posibil pentru ea la anul la JO, sau la mondialele din 2019.

Şi mai dragă îmi este însă o altă paralelă. Nu ştiu câtă lume a remarcat, dar în noiembrie, în Lake Louise, la antrenamentul dinainte de cel în care s-a accidentat, Ania Caill a reuşit să închidă prăpastia ce desparte de fiecare dată performanţele româneşti de cele ale elitei. Clasamentul de atunci este cea mai frumoasă dovadă a valorii ei, şi totodată o încurajare pentru schioara noastră. La doar trei secunde şi jumătate de lideră, Ania a întrecut-o cu câteva sutimi pe Nicole Schmidhofer. Nu pe o „fostă” obosită între timp, ci pe cea care două luni şi jumătate mai târziu avea să se ridice deasupra tuturor. Nu întâmplător am ales să o includ în poza clasamentului şi pe Elena Curtoni, dar valoarea Aniei e dată totuşi de campioana mondială.

ania-nicole

Cu un an în urmă, Nicole Schmidhofer era acolo unde este Ania acum. Plângând uneori, transpirând singură în sală, luptând pentru refacerea genunchiului. E greu, dar curaj Ania! Şi tu poţi urca la fel de sus!

Clasamentul final

 

Anunțuri

O părere la “Super-uriaşa Nicole Schmidhofer

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s