Premiera lui Bostjan Kline

Aproape l-am văzut învingător anul trecut la coborârea din Garmisch-Partenkirchen. Dar atunci, după ce a stat aproape întrega cursă la panoul de onoare, Aleksander Aamodt Kilde, cu un număr de start aproape de 30, a venit şi s-a impus el pentru prima dată în carieră. Dublul campion mondial de juniori din 2012, slovenul Bostjan Kline, a trebuit să mai aştepte. Multişor, căci sezonul acesta n-a fost deloc pe placul său. „Am ştiut că pot fi rapid, dar a trebuit să am multă răbdare. Astăzi în sfârşit s-au aliniat toate, felul în care am schiat, rutina de la start, încălzirea şi toate celelalte. A fost un sezon plin de suişuri şi coborâşuri. Cu una caldă, una rece. Cu lucruri foarte bune în manşele mele, dar şi cu greşeli. Astăzi n-au mai rămas decât cele bune. Una dintre cele mai frumoase zile din viaţă.”

Vineri, prima coborâre din Kvitfell i-a revenit în sfârşit lui (1’29’’20). L-au însoţit pe podium Matthias Mayer (+0’’19) şi Kjetil Jansrud (+0’’20).

Cursa a început prin mutarea startului la cel de rezervă, scurtând coborârea cu 15 secunde. Vântul, nemaibată-l norocul! Şi vântul acesta, cu rafalele lui izbucninde când şi când, a ales cui să-i dea şansa unui rezultat bun şi cui nu. De la Andreas Puelacher, antrenorul şef al austriecilor, citire: „Vântul a contat azi. Kline, sau Ganong (locul 8; +0’’43) au primit o porţie de ajutor din spate. Hannes Reichelt (9; +0’’60) şi alţi câţiva, n-au avut nici o şansă.” Vântul le-a bătut potrivnic. Puelacher şi-a fixat punctul de observaţie sus, într-unul din primele viraje, de unde a putut observa bine cum se schimbă direcţia palelor vântoase.

Pentru Hannes a fost o pilulă amară. Dar nu s-a autovictimizat la interviu, ci l-a compătimit pe fostul lider al disciplinei. „Sus cursa a fost în voia vântului, după cum s-a văzut la Peter Fill.” Italianul (16; +0’’84) conducea în clasamentul general, dar după o cursă în care în prima jumătate a pierdut timp din ghinion, iar în a doua a atacat mai direct decât era voie, forţând o compensare, a rămas la 14 puncte în spatele lui Kjetil Jansrud. Şi Reichelt mai avea de fapt şanse la globul disciplinei. După ce a picat la 78 de puncte în urmă doar el nu s-a dat încă bătut. „Speranţa moare ultima. Dar şi eu trebuie să schiez mai bine decât azi.”

Ganong o fi avut noroc cu vânt din pupa, dar „am lovit a treia poartă şi cumva mi-a intrat zăpadă în ochelari. Aşa că m-am simţit ca şi cum aş fi schiat pe viscol. La fiecare denivelare zăpada sălta în interiorul ochelarilor, distrăgându-mi atenţia.” Şi iac-aşa, nici el n-a putut repeta evoluţia de la antrenament.

Îmi place pârtia din Kvitfjell. Este una dintre cele pe care e aproape imposibil să se meargă perfect de sus până jos, pasajele slabe rămânând descoperite pentru atacul adversarilor ce pornesc mai târziu în cursă, făcând-o palpitantă pentru spectatori. Dar Bostjan Kline a avut o singură mică slăbiciune. Spre final n-a intrat în linia aproape dreaptă cu destulă viteză şi a trebuit să îndure emoţiile celui care poate fi detronat. El n-a avut cum să scape de ele, dar pentru noi a devenit repede clar că mai mult de 3 zecimi nu a lăsat pe ultima alunecare.

Erik Guay (4; +0’’25), după o dezechilibrare pe o traversă la mijloc, ce l-a oprit din atac, n-a scurtat întârzierea decât cu câteva sutimi.

Kjetil Jansrud, după ce a pierdut jumătate de secundă în virajele mediane, a abordat curba mare finală, spre dreapta, de la mare înălţime. Investiţia în această linie a costat un pic, dar cu viteza creată din metrii de abrupt suplimentari a ajuns la doar două zecimi de învingător. Şi la 5 sutimi deasupra de campionul mondial al super-G-ului, ceea ce i-a permis la final să urce pe podium şi să îmbrace tricoul roşu. „E cursa de acasă şi bineînţeles că mi-am dorit s-o câştig, dar astăzi am avut o cursă strânsă. Aşadar e bun şi locul trei, mai ales dacă ne uităm la situaţia din clasamentul disciplinei.” Cea mai mare bucurie pentru norvegian a fost însă că s-a simţit sănătos şi a scăpat de iritanta bronşită ce i-a stricat campionatele mondiale din St. Moritz.

Hannes Reichelt, pe acelaşi model, după ce a pierdut jumătate de secundă sus, acum ştim de ce, a început cursa de recuperare, pe care şi-a sabotat-o singur, cu două dezechilibrări. Manuel Osborne-Paradis (locul 5; +0’’34), continuând forma ce l-a purtat spre medalie la mondiale, a alunecat superb în linie dreaptă, dar a pierdut timp în viraje. Dominik Paris (11; +0’’66), şi el aflat în cursa pentru globul de cristal, a lărgit linia spre final, în S-ul ce urmează virajului Tommy Moe, şi i-a pus şi moţ ocolului cu o dezechilibrare.

Beat Feuz (7; +0’’41), cu virajele lui fine, schiate cu multă simţire, s-a ţinut cel mai bine de sloven până la mijloc. L-am văzut deja pe podium, însă acolo unde toţi ceilalţi au recuperat timp, elveţianul n-a ştiut să aceelereze şi a mai adăugat ceva timp la întârziere.

Matthias Mayer n-a fos el însuşi tot sezonul. Austriacul schia înainte de accidentare cu un strop de nebunie. Pierdută când pista din Val Gardena i-a frânt spinarea. De atunci parcă s-a luptat cu el însuşi. Ar fi atacat, dar ceva l-a reţinut. Până la această primă coborâre din Norvegia. „În secret am sperat la un loc pe podium după antrenament.” Noroc că nu ne-a spus. Terminase pe 33! Speră tu, că speri degeaba i-aş fi spus. Dar ce mai frumuseţe ne-a arătat de îndată ce a plecat pe traseu. Sărituri ce au bucurat inima cu armonia lor, valuri înghiţite natural dintr-o singură apăsare a picioarelor. Apoi a venit traversa de la mijloc, a intrat prea jos, şi de acolo a început să piardă teren. Dar pentru prima dată în această iarnă, n-a renunţat la atac. A urcat sus de tot în ultimul viraj şi pe cea mai directă linie s-a aruncat de acolo spre linia de sosire, recuperând, şi recuperând, şi… Şi netrecând în frunte, că doar v-am spus că Bostjan Kline a fost imposibil de depăşit în pofida micii slăbiciuni finale.

Cursa a continuat, ba chiar a mai avut schiori ce au ameninţat ierarhia finală. Cel mai abitir Thomas Dressen, neamţul care ne-a atras atenţia cu evoluţiile-i foarte bune încă din St. Moritz. Nu ştiu totuşi dacă l-a văzut cineva ajungând pe locul 6 (+0’’38). Cu numărul de start 48, mă îndoiesc că în afară de arbitrii de porţi şi propriul antrenor s-a mai uitat cineva la el. Păcat.

Nu toţi schiorii au ajuns cu bine jos. Brice Roger, rămas pe spate la o săritoare, n-a aterizat pe ambele picioare, iar zăpada agresivă i-a prins un schi, rupându-i-l. El a scăpat doar cu valul de adrenalină. Păţania lui Broderick Thomson a fost mai neobişnuită. Canadianul a căzut şi aparent s-a lovit cu capul de pământ. Dar altfel a fost întreg. Ameţit, s-a ridicat în picioare, şi-a pus schiurile şi a luat-o la vale, netulburat de nimeni dintre cei de pe pistă. Odată ajuns jos, în mijlocul propriei echipe, i-a întrebat pe colegi ce s-a întâmplat. Şi cine l-a coborât de pe pârtie. Nu-şi mai amintea nimic. Drept urmare, juriul de cursă a transmis organizatorilor, încă insuficient de instruiţi deşi fuseseră muştruluiţi cu o seară înainte, că toţi schiorii care cad rău, trebuie transportaţi cu achia jos, indiferent de ce cred ei că sunt în stare să facă şi singuri.

Cursa a înregistrat şi un record greu de atins. Klaus Kröll (locul 20; +0’’92) a ajuns la 155 de etape de Cupă Mondială la coborâre, egalâdu-l astfel pe Kristian Ghedina. Cu o a doua coborâre în programul de sâmbătă a fost clar că acesta este doar primul pas spre urcarea recordului cu o treaptă deasupra italianului. Ceea ce face recordul lui Klaus şi mai neobişnuit este că între prima coborâre a carierei la acest nivel, şi cele din acest weekend, deşi n-a scăpat de accidentări, nu s-a organizat nici una la startul căreia austriacul să nu fie prezent!

Şi dacă tot am ajuns la lucruri ieşite din comun, voi şi încheia cu unul: a şasea coborâre a sezonului s-a terminat cu al şaselea învingător diferit. Atât de compact este plutonul coborâtorilor, sau… atât de lipsiţi de constanţă sunt actualii competitori. Depinde cum dorim să privim această statistică.

Clasamentul final al etapei

Publicitate