Ilka, magnifica sezonului

„Eu mă concentrez pe fiecare cursă. Pas cu pas şi vom vedea ce va fi”, a încercat Ilka Stuhec să stopeze avântul jurnaliştilor, curioşi dacă a pornit şi vânătoarea globului de cristal la super-G. Sigur, scenariul n-ar fi fost probabil dacă nu se accidenta Lara Gut (operată cu succes la începutul săptămânii trecute). Iar Tina Weirather (locul 4; +1’’26) este deocamdată singura care a întrecut-o pe elveţiancă în clasamentul disciplinei.

Dar Ilka Stuhec (1’21’’78) a câştigat al doilea super-G la rând, reuşind cu aceasta o premieră a schiului sloven, căci nici măcar Tina Maze nu ajunsese la două victorii în această disciplină. Iar rezultatul a propulsat-o la doar 16 puncte de actuala lideră. Slovena a fost însoţită pe podium de Elena Curtoni (+0’’50) şi Stephanie Venier (+1’’09).

Pe o vreme însorită şi foarte prietenoasă cu spectatorii, fetele au avut de luptat sâmbătă în Crans Montana cu ceea ce, ca privitor, mi s-a părut cel mai dificil super-uriaş al sezonului. Poate şi pentru că din cel de vineri nu am văzut decât câteva secvenţe, manşa disputându-se simultan cu coborârea masculină, ce a avut prioritate în difuzare.

A fost tare cald. Nu vă luaţi după datele afişate de federaţie. Temperaturile lor au fost măsurate înainte de start. Iar cum cursa s-a întins până după amiază, cu fiecare minut mercurul a urcat un pic în termometre, iar soarele a îngreunat zăpada tratată din belşug cu sare, dar din nou, doar pe fâşia centrală. Lipicioasă au descris-o schioarele. Orice abatere de la linia ideală a smucit prompt schiurile fetelor, 23 dintre cele 62 de concurente oprindu-se pe o rână, în plase, sau în cel mai fericit caz, lângă câte o poartă ratată.

Traseul a avut şi el hachiţele lui. Mai ales una a creat probleme, la mijloc, unde un dâmb peste care unele fete au fost aruncate în săritură a mascat o poartă roşie situată mai la stânga decât linia pe care au ajuns aproape toate concurentele la ea. Dar nici restul porţilor n-au fost uşor de trecut. Antrenorul Tinei Weirather a marcat ruperi de ritm incomode, nelăsându-le pe fete să alunece drept spre vale, mai ales în pasajele abrupte.

„A fost mai învârtit”, a început Ilka descrierea lui. „Viteza a fost mai mică (decât vineri – n.a.), deci cred că au încercat să-l facă mai sigur pentru noi, dar a avut câteva puncte cheie, unde a trebuit să faci ceva ca să menţii viteza şi să o conservi până jos. Cred că m-am descurcat destul de bine”, a încheiat modestă.

Cronometrul a scos în evidenţă o singură greşeală tactică. Un viraj în care a investit inutil într-o linie înaltă nu i-a adus viteza la care sperase. Restul a mers ca uns. Şi dacă în partea superioară, unde ocolise Ilka un pic, au fost destule fete care s-au ţinut bine de ea, ba Stephanie Venier şi Ragnhild Mowinckel (locul 9; +1’’76) chiar au întrecut-o, în jumătatea de jos slovena a fost cu cel puţin un cap peste adversare.

Linia ei a curs frumos spre vale, rapidă şi totuşi fără să o pună cu spatele la zid când s-au aglomerat virajele. „Eu nu m-am simţit perfectă, intenţionasem să schiez pe altă linie. Apoi a trebuit să improvizez. Dar se pare că am fost rapidă.” Ilka a completat buletinul şi cu date despre starea suprafeţei. „Astăzi zăpada a fost un pic altfel decât ieri. A trebuit schiat altfel – zăpada a opus un pic de rezistenţă, dar nu aşa cum e normal.”

Ca să înţelegem mai bine. Pistele de Cupă Mondială, şi nu numai, sunt în ultimii ani îngheţate bocnă de la începutul iernii. Când vine primăvara şi este atât de cald cum a fost în Elveţia, zăpada începe să se moaie. Dar numai la suprafaţă, unde se formează un strat mişcător. Nu are priză cu nimic, iar la contactul cu schiurile, fuge pur şi simplu de sub picioare. De aici şi chinul teribil al fetelor.

Elena Curtoni a ales un număr foarte bun de start: 11. După primele 10 concurente se face acum pauză (înainte era după primele 15), iar derapatorii trec la treabă, îndepărtând zăpada desprinsă deja. Aşa se face că italianca n-a avut aceleaşi problemă de priză ca majoritatea adversarelor. Asta nu-i scade nimic din merite. Sub ochii părinţilor, a atacat de neîntrerupt, şi nici n-a greşit grav ca alte fete. Poate şi pentru că „îmi place zăpada asta, întotdeauna m-am simţit bine pe ea.”

Stephanie Venier în schimb, în a doua jumătate a parcursului a schiat dintr-o poticneală în alta. Cum a avut doar numărul 3 la start, i-au lipsit reperele şi la primul interviu a fost foarte autocritică şi supărată. „Cursă cumplit de dificilă, iar eu n-am reuşit deloc să prind un ritm şi să atac.” S-a relaxat şi bucurat abia după ce primele 20, cele mai bune schioare de super-G ale sezonului, au terminat cursa. „N-am că crezut că pot termina pe podium cu toate greşelile pe care le-am făcut.” Sincer, şi eu m-am minunat. Dar viteza ei de bază este fantastică.

 

Stephanie şi Elena au urcat astfel pentru a treia oară în carieră pe un podium la acest nivel. La ambele schioare performanţele au venit în ultimul an, şi cu aceeaşi distribuţie: două la super-G şi una la coborâre. Singura diferenţă este că medalia la coborâre a venit pentru austriacă la Campionatele Mondiale, în vreme ce Elena a urcat pe podium la finala Cupei Mondiale a sezonului trecut. Dar amandouă s-au petrecut în St. Moritz.

Pentru Stephanie, timpul de după medalia de argint obţinută cu două săptămâni înainte n-a fost relaxant. Ajungerea în ochiul public se plăteşte cu jertfirea nu numai a timpului liber, ci şi a celui de antrenament. „A fost stresant, dar e un stres pozitiv”, şi-a explicat ea filozofia ce o ajută să nu iasă din calmul specific ei. E interesant de văzut cum trec prin furtunile mediatice diferite fete. În vreme ce Ilka şi Stepanie au rămas imperturbabile în miezul atenţiei, Wendy Holdener (după cum s-a văzut vineri) şi Nicole Schmidhofer s-au lăsat distrase.

Dacă ne uităm la clasare, Nici n-a terminat dezastruos în Crans Montana: locul 8. Întârzierea de +1’’75 este totuşi uriaşă. „N-am intrat deloc în ritm. Am fost pe lângă de la a doua poartă deja. M-am chinuit toată cursa şi mă bucur că am ajuns jos. Îmi lipseşte fluenţa pe care o câştigasem înainte de Campionatele Mondiale. Acum toată lumea vrea să vorbească cu mine. Înainte n-am interesat pe nimeni. Asta este diferenţa, deşi nu vreau s-o folosesc drept pretext. Acum îmi lipseşte lejeritatea.”

Ce imagine diferită faţă de cea pictată de Stephanie Venier! „Ştiu că am schiuri brutal de rapide şi atunci nu-mi fac gânduri despre ce trebuie să fac sau cum trebuie să schiez. În momentul de faţă simt o plăcere enormă când schiez şi poate de asta vin şi toate rezultatele bune.” La globul de cristal al disciplinei refuză să se gândească, deşi cu un handicap de doar 81 de puncte faţă de Tina, nu este o imposibilitate. „Nu, nu, nu. Vreau doar să-mi văd de cursele rămase până la finale. După aceea putem socoti.”

Aceeaşi bucurie a schiului a fost redescoperită de Lizz Görgl (7; +1’’39). Cursele din Cortina le terminase în lacrimi, cu un loc 39 la coborâre şi o descalificare la super-G, pentru o poartă neprinsă, spunând „trebuie să văd ce fac mai departe, se pare că a venit vremea celor tinere”. De altfel tot sezonul fusese mai degrabă prost, luptând mai mult pentru prinderea unui loc între primele 30. De aceea, după ce ratase calificarea pentru Campionatele Mondiale, era în pericol să nu ajungă nici la finalele acestui sezon, unde doar primele 25 sunt primite.

Dar în Crans Montana, Lizz a atacat din nou neobosită, foarte agresivă şi totuşi fără duritatea ce i-a îngropat tentativele de afirmare din cursele precedente. Ce s-a întâmplat? „Pur şi simplu am schiat mult în ultimele săptămâni. Cred că am început sezonul prea puţin relexată. Fiecare eşec m-a frământat şi am devenit tot mai crispată. Nu s-a mai potrivit nimic. Când încerci să forţezi rezultatele cu capul, nu iese nimic, nu ai succes şi ajungi să fii fraierul de serviciu. Schiatul este natural când îl faci eliberat şi relaxat. De fapt schiez cu atâta plăcere şi când reuşesc să merg bine nu-mi mai încape inima în piept. Simt atâta bucurie când îmi regăsesc senzaţiile. Vreau să concurez mai departe. Sunt în formă. Am 36 de ani şi sunt în vârf de formă!”

Îi doresc să ajungă să schieze atâta timp cât o trage aţa spre antrenamente şi sa nu fie obligată de rezultate să se retragă, cum era cât pe ce să se întâmple.

Pe lângă cele trei premiante, Lizz a mai fost depăşită de trei fete aparţinând unei alte generaţii decât ea. Kajsa Kling (6; +1’’36), deschizătoarea cursei şi la 28 de ani cea mai înaintată în vârstă dintre ele, a avut mult de furcă cu traseul, dar după fiecare pierdere a liniei, a revenit pe trasa marcată mai dornică de atac.

Federica Brignone (5; +1’’35) a pornit excelent, dar supra-motivată, a atacat virajele prea devreme şi prea brutal pe abruptul final, lucru ce nu s-a potrivit deloc zăpezii speciale.

Tina Weirather a fost singura care alături de primele două fruntaşe nu a greşit nimic. A fost doar prea cuminte, şi asta pare să fie strategie program pentru schioara din Liechtenstein. Tina este singura schioară despre care ştiu că n-a fost de partea corului critic cu o zi înainte. „Nu înţeleg acuzaţiile celorlalte concurente”, şi-a exprimat ea dezacordul. „E ca la formula 1. Un pilot poate să ia o curbă cu pedala jos, la 360 km/h, să nu frâneze, să provoace o ciocnire şi apoi să spună că pista a fost de tot r… (vai Tina, ce urât vorbeşti :oops:). E nevoie să ne asumăm răspunderea. Pe o pistă şi o zăpadă ca cele de aici nu poţi merge la limită ca în alte părţi. Cine exagerează, zboară afară. Dacă vrei să eviţi căderea, trebuie să treci într-o viteză inferioară.”

Şi iată cum pare să se elucideze misterul reţinerii Tinei din ultimele sezoane. În loc să explodeze şi să învingă în curse, ea e cuminte şi constant bunicică. Ah da, la cursa de vineri, Tina s-a prezentat la start doar pentru un antrenament. A terminat pe locul 29 şi n-au interesat-o punctele, căci oricum n-avea de gând să schieze slalomul. Sunt curioasă dacă ar fi fost la fel de înţelegătoare în cazul în care vineri ar fi fost vorba de un super-G special, situaţie în care locul 29 i-ar fi anulat practic şansele la glob.

Grevistă vineri, Mikaela Shiffrin (13; +2’’11) a schiat sâmbătă, strâgând şi o recoltă rezonabilă de puncte. N-a arătat sigură pe ea şi n-a atacat. Îmi place totuşi cu câtă luciditate îşi găseşte punctele slabe în autoanaliză. „Este mai departe cald şi zăpada este încă moale, dar azi am avut o bază solidă, iar când am schiat eu, cu numărul 2, suprafaţa era netedă şi bună. Nu am tratat stratul superficial de deasupra pe cât de bine aş fi putut. Asta mai trebuie să învăţ. Şi am fost conservatoare în secţiuni în care n-am vrut să fiu, dar mă bucur că am acum o manşa sub picioare pe pista aceasta”. Bucuria a fost desigur legată de planurile pentru combinata de duminică.

Dintre fetele care au terminat cursa, franţuzoaica Tiffany Gauthier (10; +2’’00) şi schioara canadiană Marie-Michelle Gagnon (12; +2’’02) merită cu prisosinţă să le amintesc. Prima a avut numărul de start 38, a doua chiar 48, şi numai zăpadă nu a meritat să se cheme chestia grunjoasă prin care au schiat.

Fetele cu curse neterminate, din fericire fără accidentări, au oferit un alt soi de spectacol. Laurenne Ross, la poarta roşie de care vă spuneam că a fost un pasaj cheie, n-a avut altă alternativă decât intrarea direct prin ea, agăţând fanionul şi luându-l amintire. Tamara Tippler a căzut chiar înainte de ultima săritoare, nereuşind să oprească alunecarea până după trecerea liniei de sosire. Dovadă a înclinării foarte mari a pârtiei, lucru neobservabil în imaginile de la televizor.

Ieşirea Viktoriei Rebensburg a fost seacă. A trecut pe partea greşită a porţii roşii. Sofia Goggia a căzut în plin asalt, pe abruptul final, când a închis prea mult unghiul de aplecare. Tot aşa Lindsey, dar numai după câteva secunde de la startul cursei, oprindu-se în pânzele publicitare. Din nou. Pe Fabienne Suter o întârziere infimă la schimbarea centrului de greutate pe abruptul final plus o denivelare, au trântit-o pe jos. Jasmine Flury, mare talent al gazdelor, ne-a încântat cu neînfrânarea ei. În prima jumătate a dat rezultate. De la intrarea pe abrupt a intrat însă în criză de timp. A ajuns pe buza săritorii fără să fi apucat să se pregătească şi a zburat direct în plase.

După ce cu o zi înainte căzuse la super-G de două ori, Tessa Worley (11; +2’’01) s-a descurcat mai bine. A fost totuşi vizibil că nu se simte confortabil. „A fost o luptă. După căzătura de ieri, azi am avut dubii la start, căci nu e uşor să te relansezi şi să schiezi angajat. Iar la super-G, ca să ai pretenţii, trebuie să te dedici cu totul în cursă. E o zi de ucenicie pentru mine, importantă fiindcă mi se va mai întâmpla să cad, iar apoi să trebuiască să concurez din nou a doua zi şi să fiu competitivă. Putem să vedem ce bine face asta o Ilka Stuhec.”

Şi am ajuns din nou la Ilka, pentru care nu există cuvinte destule ca să-i sublinieze magnificenţa din acest sezon. Nimic n-o tulbură. Nici sperieturile, nici pistele improprii, nici traseele dificile, dar nici agitaţia pe care a creat-o de la prima ei coborâre, în Lake Louise-ul canadian. Cu victoria în super-G-ul din Crans Montana, slovena a ajuns la borna şase a carierei şi privind în urmă este greu de crezut că la începutul sezonului nu numai că n-avea nici una, dar nu se putea lăuda nici măcar cu un podium.

Într-un sport dominat de viziuni masculine, Ilka scrie alături de mama ei – antrenoare şi servicewoman – cea mai frumoasă poveste a sezonului. Şi încă nu e gata!

Clasamentul final al etapei

Publicitate