Schiorii noştri, singurele luminiţe în bezna schiului alpin românesc

Sezon de sezon, schiorii români au o unica şansă de ieşire la lumina rampei: la Campionate Mondiale, respectiv Jocuri Olimpice. Ochii publicului sunt doar atunci aţintiţi asupra lor şi cum de fiecare dată clasările, dacă ajung să se claseze, sunt în partea inferioară, tot oprobriul acestui public li se varsă în cap. Logic, căci ei sunt partea vizibilă a icebergului aproape complet scufundat, numit schi alpin românesc, dar nedrept.

Da, sportul acesta atât de drag nouă, celor care ţinem în viaţă acest blog, dar şi vouă, celor care îl citiţi, este jos. Foarte jos chiar. Motivele sunt multe. Dacă mi-aş pune mintea cred că aş putea scrie un mic tom cu lucrurile care nu funcţionează cum trebuie în România, dar în mare totul se rezumă la lipsa unei culturi a schiului şi a tradiţiei.

Iar baiul cel mai mare este pregătirea antrenorilor. Am întrebat câţiva schiori cu experienţă despre cei pe care s-ar putea baza la concursuri mari, ca să îi ajute în descifrarea enigmelor pe care le pune în faţa schiorilor o astfel de întrecere şi lista s-a oprit după al doilea nume.

Antrenorii români, cu foarte puţine excepţii, vin din râdurile monitorilor de schi. Nimic rău în asta, până la urmă aşa se întâmplă şi în ţările la care încercăm să tragem cu ochiul. Dar în vreme ce şcoala pentru obţinerea unei licenţe de antrenor, se întinde în vest de la plaja iniţierii în schi până la performanţa la cel mai înalt nivel, instructajul alor noştri se opreşte undeva la mijloc de drum. Ştiu un pic mai mult decât pura iniţiere, dar pierd teren când vine vorba atât despre adaptarea stilului la fizicul tânărului schior, cât şi la generarea de viteză maximă în toate condiţiile ce pot fi întâlnite pe pârtii. Ca să nu mai spun de alegerea marcajelor şi a pantelor pentru antrenament. În fiercare an, se înscriu zeci de monitori la Eurotest, concursul care le echivalează calificarea cu cea din vest. Îi numărăm pe degete pe cei care reuşesc să promoveze, nu neapărat din prima încercare.

Am discutat la un moment dat cu un tânăr schior, aflat la primele lui curse FIS. Se descurcase mult sub aşteptările proprii, generate şi de bravada publică a antrenorului. „Păi ce s-a întâmplat?” „A fost pârtia foarte înclinată şi noi nu ne antrenăm pe aşa abrupturi.” Câteva săptămâni mai târziu, după un nou rezultat slab, l-am întrebat iar care a fost problema. „Pistă foarte plată, n-am ştiut să prind viteză ca ceilalţi.”

Ia staţi un pic. Când e abruptă pista nu e bună pentru schiorii români, când e plată tot aşa? Atunci pe ce fel de piste ştiu ei să schieze? „Ne antrenăm doar pe pârtii medii.”

Condiţii de înclinare medie de sus până jos nu vor întâlni niciodată la întrecerile mari. Acolo abrupturile, trecerile plate dintre pante, astea sunt criteriile de departajare.

Mă aştept să atrag din nou injurii asupra mea, căci da, există antrenori români care lucrează inclusiv cu copile, pentru care înjurătura e dovadă de bărbăţie, dar realitatea de pe pârtii este tristă.

Pentru a fi dreaptă, trebuie totuşi să spun că printre antrenorii români găsim şi oameni care pun mult suflet. Nu pot să neg aceasta. Jos pălăria în faţa lor. Sunt oamenii care cumva fac să existe muguri româneşti în schiul alpin. Cât sunt copii, micii schiori lasă uneori să li se întrevadă talentul pe la competiţiile internaţionale, iar meritul este şi al antrenorilor. Copiii din toată lumea sunt lipsiţi de constanţă în evoluţii. Toţi fac boacăne, dar la nivelul lor se poate ajunge la premii în pofida plimbărilor prin decorul de pe marginea traseului.

Când cresc, copiii vestului se scutură de erori, învaţă să accelereze din nimic, învaţă să-şi controleze perfect bustul, indiferent de cât de mare e viteza sau cât de tare îi scutură pista, şi din momentul în care o fac, ai noştri nu mai au şanse. Rămân în urmă şi de multe ori sunt mustraţi fără motiv. Ei muncesc cât li se cere, ba chiar mai mult de atât. Dar pentru saltul calitativ ce i-ar duce din nou la rezultatele copilăriei, ar avea  nevoie de o expertiză tehnică pe care nu o găsesc în România.

Cel mai mult mă doare să-i văd zbătându-se fără să realizeze că trebuie să facă o schimbare de antrenor. Lumea schiului alpin din România este, în pofida ieşirilor în afara graniţelor, un sistem închis. Cluburile jubilează pentru medaliile naţionale, lipsite de valoare dacă e să fim cinstiţi, şi nimeni nu pare interesat de un progres pe plan internaţional. Aceeaşi situaţie este discernabilă la nivel federal. Calendarul naţional nu este adaptat celui internaţional. Pentru o participare la Jocurile Olimpice de exemplu, schiorii noştri pierd câteva săptămâni competiţionale înainte – cu programări care merg de la doctor până la croitor – şi câteva după, când sunt ţinuţi în satul olimpic mult după ce li s-au terminat probele, perioade în care adversarii lor din alte ţări adună atât experienţă, cât şi puncte preţioase, în întrecerile, ce în pofida impresiei federale româneşti nu sunt sistate pe toată durata JO.

Într-un sistem 2D, a treia dimensiune este invizibilă. Într-o lume alb-negru, alte culori sunt de neimaginat. Acesta este schiul românesc. O lume auto-suficientă, în care nu pătrunde nimic din ştiinţa celor din afară.

Singurii care fac ceva ca să schimbe această stare de lucruri au fost şi sunt reprezentanţii noştri de la marile întreceri. Da, schiul românesc este lipsit de valoare, dar schiorii aceştia sunt cei care încearcă evadarea din sistem. Ei chiar au valoare, ce nu e deloc mică. Şi fiindcă există o mare confuzie în privinţa lucrurilor care le sunt accesibile, şi a performanţelor pe care le reuşesc în vitregia de la noi, le voi dedica o serie de articole, începând cu Raluca Ciocănel, şi încheind cu Ania Caill, trecând între ele şi pe la băieţi, dar şi pe la alte tinere speranţe.

Publicitate