David Poisson (31.03.1982 – 13.11.2017)

Articolele despre tragedii sunt cele pe care am face orice să le evităm, dar pe care suntem obligați să le scriem. Ignorarea lor ar fi actul de supremă lașitate din partea cronicarului. Dar cum poți scrie despre așa ceva? Habar n-am.

David Poisson a murit aseară. Era la antrenament în Nakiska. Spre sfârșitul manșei, pe când schia cu 100 km/h, i-a sărit un schi, pârtia l-a aruncat violent în plase, iar acestea n-au ținut. Un copac i-a oprit schiorului francez și zborul, și viața. Medicii au încercat timp de 90 de minute să-l resusciteze. În van.

Acestea sunt faptele seci. Simți greutatea din suflet. Te revoltă nedreptatea și lipsa de sens a pierderii acestei vieți. În atâtia ani de povești nu poți să nu te atașezi un pic de toți eroii lor. Afectat cauți cuvintele potrivite fără să le găsești. Realizezi că probabil nu există cuvinte potrivite.

Purtând povara tragediei despre care va trebui să scrii, răsfoiești ce au scris alții. Articole și reacții ale schiorilor. Reacțiile lumii schiului. Care de când cu rețelele de socializare nu mai au cum să fie private. „Atât de trist!” „Ne va lipsi zâmbetul tău!” „Devastator.” „Condoleanțe familiei!” „Rest in peace!” „Rest in peace!” Rest in peace!„ Cuvintele obișnuite care se rostesc la astfel de ocazii, depersonalizate și dezgolite de sens de atâta repetare. Dezgolite de sens de însuși faptul că nu pot fi spuse privat, doar celor cărora li se adresează.

Cu ani în urmă, de pe patul de spital, la puține zile după operația de amputare a piciorului, Matthias Lanzinger a dat un interviu foarte emoționant. Reporterul l-a întrebat dacă ei schiorii sunt conștienți de cât de periculos este sportul lor. Că le este în joc viața. Sigur că da, a răspuns Matthias. Se întâmplă prea multe accidente ca să nu știi asta. Dar ești conștient de periculozitate la un nivel abstract. Concret însă nu putem schia pornind de la start cu gândul „s-ar putea să mor la cursa asta”. Suntem în fapt ca niște copii, care cred că lucrurile cele mai rele nu li vor întâmpla lor niciodată.

Aceasta e senzația pe care mi-o lasă și mesajele schiorilor. Sunt șocați, cu siguranță mai șocați și afectați decât mine, dar tragedia aceasta rămâne ceva ce nu li se va întâmpla lor.

Nu există în schimb nici un mesaj din partea celor care s-au antrenat ieri cu David Poisson. Echipa Franței, bineînțeles, cea a Elveției și echipa a doua de Cupa Europei a Austriei. Băieții aceștia au fost martori la tragedie și nu mai pot ignora că lucrurile rele li se pot întâmpla și lor. Au aflat în cel mai brutal mod cu putință că nu sunt invulnerabili.

Ei și familia sunt victimele ce-i supraviețuiesc lui David Poisson. Schiorii vor trece acum prin consiliere psihologică, vor fi ținuți departe de presă, și pe rând, când se va considera că nu mai sunt în pericol de a se accidenta ei însiși din pricina fricii, se vor întoarce probabil pe schiuri. Poate se vor găsi unul sau doi, dintre cei cu copii acasă, care vor considera că nu mai merită să riște. Poate nu.

În timpul acesta în Franța, o fată singură va crește un băiețel care nu mai are nici o șansă la a păstra vreo amintire despre tatăl lui. Acum are doar un an și jumătate, iar imaginea tatălui care-l ia în brațe se va estompa dureros de repede. Va crește văzându-i doar pozele și poate medalia de bronz câștigată la Campionatele Mondiale din Schladming.

Încercând să cuprind tragedia în toată măsura ei și durerea pe care o lasă în urmă, nu pot să nu-mi pun din nou întrebarea, ce sens are moartea aceasta. Ce sens are până la urmă goana aceasta periculoasă după sutimile din zăpadă?

Revăd filmulețul cu David. Ce l-a mânat pe el spre schi? „Schiul și muntele sunt viața mea”, spune la un moment dat. Apoi povestește despre amicii pe care i-a făcut la club, învățând să schieze. Toți, spune el, toți, chiar și cei care n-au reușit în sistemul competițional, suntem îndrăgostiți de schi. Poate că aici se află sensul pe care îl caut. Dar e prea devreme ca să pot accepta acest răspuns.

Între timp în lumea mare au pornit acuzațiile. Plasele au fost de tip B, genul care nu amortizează la fel de bine schiorii-proiectile ca cele de tip A. Sau poate n-au fost bine întinse. Sau poate, așa cum arată cu degetul americanii din Copper Mountain, în Nakiska plasele se așează prea aproape de pădure. La doar un metru, acuză ei. Întrebări pentru un viitor mai sigur. Răspunsurile din păcate nu mai au cum să-i ajute pe David Poisson și pe ai lui.

În 2001, la accidentul Reginei Cavagnoud, ultima schioară care a murit pe pârtie, urmăream deja pasionată schiul alpin, dar nu începusem să scriu. Au trecut 16 ani, cea mai lungă perioadă fără accidentări fatale. Dar tot insuficient de lungă.

Publicitate