Privim cu neîncredere basmele vândute în Hollywood sau pe alte meleaguri cinematografice. Asta numai în filme se întâmplă, rostim convinși. Dar adevărul este că viața are felul ei special de a duce basmele la superlativ. Cu lacrimile șiroind a dat Anna Veith (fostă Fenninger) interviul de după câștigarea celui de-al doilea super-uriaș din Val d’Isere. Trecuseră 1001 de zile de când învinsese ultima dată, la finalele Cupei Mondiale de acum trei sezoane, în Meribel. Acum tocmai ce câștigase iar (1:55’77’’), în fața Tinei Weirather (+0’48’’) și a Sofiei Goggia (+0’51’’).
Fericită și copleșită venise la interviu, știind că va plânge și fără să se rușineze de această slăbiciune. Anna a fost întotdeauna o fată emotivă și pentru mine cel puțin, tremurul acesta permanent al sufletului îi face performanțele și mai impresionante. Și o aduce în același timp și cumva mai aproape de noi ăștia care nu suntem în stare să fim cei mai buni din lume la nimic.
A povestit multe. Despre cât de grele au fost iernile din urmă. Despre cât de mult a muncit. Cum a visat, cum a deznădăjduit, apoi iar a visat. Și atunci a venit întrebarea. „Nu te-ai gândit deloc să te retragi?” Până atunci răspunsese cugetat. De data aceasta însă răspunsul i-a țâșnit de pe buza înainte să știe ce face. „Ba da. Foarte des.” „Și ce te-a făcut să nu renunți?” Ușurată că acum poate recunoaște. „Oamenii din jur. Ei au fost convinși că pot reveni și că pot fi la fel de bună. Ei m-au ridicat atunci când am fost jos și m-au susținut în tot acest timp.”
Îi vedem pe toți eroii aceștia care câștigă improbabil la revenirea după accidentări. Lindsey, Aksel, Marcel, Lara, Conny, toți au reușit deja să câștige la puțin timp de la revenire. Fetele au fost toate emoționate. Dar numai Anna ne-a arătat ce vulnerabili sunt indestructibilii noștri. Iar dacă le urmărim poveștile vedem și ce au avut în comun de au putut să se ridice din nou. Oamenii de lângă ei. Invizibilii lor.
După ce a învins sâmbătă Lindsey nu a mai luat startul. Dacă vă amintiți, în ultimul viraj americanca schiase periculos de aproape de plase, intrase pe denivelări și trebuise să forțeze mult din genunchi ca să nu cadă acolo unde se oprise Cornelia Hütter. Au reapărut durerile și atunci a decis să nu mai forțeze. Ceea ce este foarte înțelept. Dar despre insistența cu care subliniază că pentru ea Jocurile Olimpice contează, presiunea pe care o pune singură asupra ei, s-ar putea să-i facă rău până la urmă. Sper să mă înșel.
Articol în curs de scriere
Schi alpin. Deocamdata. 