Pista lui Marcel

Garmisch este locul în care Marcel Hirscher a obținut cel mai mare avantaj într-o victorie. Și deși Hans Knauss era convins că revenirea la schiurile noi nu mai face posibilă o distanțare cât de cât asemănătoare, liderul Cupei Mondiale (1’18’’64) și-a trimis din nou adversarii (cu o excepție) undeva la o secundă în urmă și dincolo de ea. Pe clasica pistă din Germania, salutăm revenirea unui clasic al slalomului uriaș! Ted Ligety (+0’’63) a vrăjit ceva aproape ca înainte de multele accidentări și și-a croit drum peste băieții care ar fi avut mai multe argumente pentru a fi numiți favoriți. E un semn clar că se apropie Jocurile Olimpice. Unde vrea medalie și Alexis Pinturault (+0’’94), a cărui curbă de formă se înalță la momentul oportun.

Foto: Getty Images

Să vă reamintesc. După startul slalomului uriaș cresc dâmburi la tot pasul și printre ele alunecarea se face firesc cât timp schiorul știe unde se rotunjește pista în jos, ca să nu piardă terenul de sub picioare. Apoi pârtia se prăbușeste pe Freien Fall. E cel mai abrupt loc pe care-l găsim în toată Cupa Mondială. 92% măsoară înclinația! Nu-i de mirare că aici stă toată lumea pe gânduri și nu numai în timpul cursei.

Ted Ligety este faimos pentru două lucruri printre colegii de întrecere: nu stă să pigulească setările schiurilor, iar recunoașterea o face în viteză. Astăzi însă a stat și a cumpănit 10 minute cum să intre pe zid. Și tot a ajuns să schieze pe un șold, dar la cum îi place să se aplece într-o parte și alta, asta a fost de mult ori parte din farmecul lui. Din tot parcursul său, abruptul a rămas singurul loc unde i-a dispărut lejeritatea, înlocuită de disconfort.

Văzând doar avantajul lui Marcel am putea crede că a mers perfect. Dar nu. Și dacă la început a corectat iute, iute, orice dezechilibrare sau rămânere pe spate, când aproape de finiș un mic val ascuns de lumina difuză i-a ieșit în cale, l-a prins nepregătit. S-a trezit cu schiurile în aer și n-a mai avut sprijin pentru mutarea centrului de greutate. Acolo au fost niște zecimi, care însă nu s-au văzut la început. Leif Kristian Nestvold-Haugen (locul 8; +1’’34) și Mathieu Faivre (14; +1’’85), rămași fără resurse la final, fuseseră mai lenți și fără greșeală. De fapt și foarte puțini dintre schiorii care i-au urmat au recuperat zecimile acelea la final.

Unii, ca Henrik Kristoffersen (9; +1’’35), s-au dezechilibrat și ei peste valul lui Marcel. Alții au luptat prea mult printre dâmburi sau pe zid și au obosit până la final.

Fără greșeală, Henrik ar fi terminat undeva între Ted și Alexis. Căci la fel ca ei, pierduse deja întrecerea cu Marcel sus și pe abrupt. Prea prudenți acolo unde Hirscher accelerase, prea ținând de linie, acolo unde austriacului nu-i păsase decât de viteză.

Marcel schiază într-adevăr fenomenal. Dar ce-mi place cel mai mult este că nu strică plăcerea de a-i vedea pe ceilalți schiori care fac lururi deosebite.

Manuel Feller (4; +0’’98) a schiat din nou ca un artist al acrobațiilor, luptând spectaculos pentru a rămâne între porți. Evoluția lui Aleksander Aamodt Kilde (6; +1’’18) a fost o pledoarie pentru reluarea disciplinei de către coborâtori. A mers ca magnificii viteziști de odinioară, care își dominau nu numai disciplinele speciale, ci și uriașul. Iar Florian Eisath (6, la egalitate cu norvegianul) a bucurat ochiul și sus și jos. Numai pe zid a făcut câteva ocoluri inutile. Și desigur nu-l pot uita pe Loic Meillard (5; +1’’01), care, la fel ca sora din Lenzerheide, se află la doar 5 sutimi de podium. Doar să întindă mâna.

Clasamentul primei manșe