Când am întâlnit-o prima dată pe Ania Caill, ce m-a frapat la ea a fost intensitatea. Când am întâlnit-o a doua oară, m-a frapat același lucru. O știam din discuții, o știam din postările de pe facebook, care, nu știu de ce, îmi lăsau aceeași impresie de lejeritate veselă ca pe vremea când era încă liceeană. O fată voioasă, care o fi luând schiul și în serios, dar îl ia și în joacă.
Pe viu însă, Ania a fost all business. Ne-am văzut în decurs de câteva săptămâni, la concursuri din Austria. Era la începutul primului ei sezon cu Lionel Finance, cel mai bun din carieră. În Hinterstoder veniseră mulți români, inclusiv Andra Caill și câțiva mânzuleți, aflați la una dintre primele curse FIS din viața lor. Iar întâlnirea aceasta, noi toți cunoscându-ne, văzându-ne, împărtășindu-ne pasiunea pentru schi, s-a transformat într-un soi de sărbătoare ad-hoc. Atmosfera s-a destins, chiar dacă la start tracul n-a putut fi îndepărtat complet. Toți am fost veseli și deschiși. Ania a fost inabordabilă. Ea venise acolo să concureze, venise să dea maximul, iar noi eram o bâzâială de care nu avea nevoie. A schiat, apoi a privit cu un ochi critic cursa Andrei. Aceasta nu mai concurase la super-G de 9 luni. Doar a încercat viteza cu degetul. Iar Ania a mustrat-o. A mustrat-o cu detalii tehnice, deci foarte conștiincios. A mustrat-o conștientă că la probele rapide neimplicarea face totul mai periculos.
Spre seară la fel. Am petrecut timp la o cafea, discutând mai departe despre schi și viață. La ora fixă Ania s-a ridicat discret și a ieșit în hol să-și facă stretching-ul de seară și exercițiile fizice. Andra a urmat-o săltând ca un copil, fericită că poate mima profesionalismul surorii mai mari. Foarte atractiv pentru ea, dar vădit, doar o joacă.
Poate că participarea la Jocurile Olimpice fusese un pic de joacă și pentru Ania. Era atmosfera specială, întâlnirea cu sportivi din toate disciplinele hibernale, și pentru prima dată aparținea unei echipe. Exuberanța a fost explicabilă. Dar fata aceasta, pe care după câteva săptămâni aveam să o întâlnesc singură după o cursă de Cupa Europei era cu totul altfel. Când a terminat concursul, m-a întrebat cum a fost. Și timidă fiind eu, nu am îndrăznit să fiu exuberantă, deși ce se văzuse după ieșirea din pădure arătase foarte bine, iar cronometrul o plasase la doar jumătate de secundă de puncte, cel mai bun rezultat al ei la momentul respectiv. Am simțit-o închizându-se. S-ar fi bucurat de o apreciere mai entuziasmată. Dar apoi, la hotelul ei, s-a deschis din nou.
A povestit despre cum deși e dificil să participe doar la curse tari, acestea îi ridică nivelul. Despre cât de greu este pentru ea să concureze împreună cu Andra. Se simțea permanent responsabilă pentru ce i se întâmplă mezinei. Iar acum, faptul că nu mai trebuia să-și facă griji o eliberase. Era convinsă că își ridicase mult nivelul de când lucra cu Lionel, dar simțea că mai are mult loc de progresat. Era un pic frustrată că nu avansează mai rapid. Ardea de nerăbdare să facă lucruri memorabile. Și cu fiecare răspuns dat, Ania deschidea o nouă fereastră spre profunzimea implicării ei în sport.
Jocurile Olimpice de iarnă nu sunt tratate cu seriozitate de mai nimeni în România. Presa nu trimite echipe la fața locului, informarea se face de obicei din wikipedia, sau uneori doar din auzite, iar publicul general privește întrecerile mai degrabă cu curiozitate. Cei pasionați de câte un sport alb îl urmăresc desigur cu aceeași atenție pe care o acordă Cupei Mondiale, dar restul rămâne în categoria curiozități. Și nimeni, nici la federații, nici la Comitetul Olimpic Român nu așteaptă performanțe de la sportivii noștri. Undeva, subliminal, există credința că noi nu putem obține rezultate iarna și că până la urmă sportivii fac turism olimpic. Câtiva poate chiar fac.
Dar Ania a tratat de fapt și Jocurile din Soci cu conștiinciozitate. A dat tot ce a putut la vremea respectivă și s-a autodepășit, chiar dacă lupta ei a fost cu fetele de la coadă. Dar Ania pe care am întâlnit-o acum doi ani avea deja ambiții mari. Neformulate explicit încă, dar dădea impresia că la Jocurile Olimpice n-ar fi fost mulțumită decât dacă era cea mai bună sportivă din lotul României. Cu cât mai sus cu atât mai bine.
Transformarea aceasta se petrecuse deja înainte de a începe să lucreze cu antrenorul francez. În vara dinainte trebuise să aleagă. Face o facultate serioasă, astro-fizică sau așa ceva își dorea, sau merge pe calea performanței, unde studiile pentru schiori erau limitate la profil economic. A ales nu numai cu inima, ci și cu capul. Și când cineva face o alegere grea cumpănit, fără grabă, sacrificând o alternativă dragă și ea inimii, atunci varianta rămasă în picioare devine cumva solidă și câștigă în masivitate. Acesta e drumul și nu mai pot să mă abat de la el.
Accidentarea venită iarna trecută a căzut tare prost. Dar Ania reușise să revină din nou pe drumul inițial. Dar apoi a căzut cumva în dizgrația federației, care i-a plantat un munte pe drum. Poftim fato, nu te abate de la drum dacă mai poți. Schioara noastră a făcut ce face orice sportiv mare. A început urcușul anevoios. Încă mai urcă. Pas mic după pas mic. Dar Jocurile Olimpice nu așteaptă.
O mică recapitulare: În iunie federația a refuzat să-i plătească antrenamentele de refacere. Toată vara s-a dus pe discuții fără rezultat. La sfârșitul lui august Ania a plecat în Chile pentru un stagiu pe zăpadă de viteză. Când a ajuns acolo federația a postat anunțul că au suspendat-o pentru abateri disciplinare. A trebuit să suporte singură cheltuielile. În octombrie s-a prezentat la federație pentru o nouă ședință disciplinară. A fost inspirată să vină cu un avocat. Cu regulamentul în mână, dovezile prezentate de Puiu Gaspar, secretarul federației de schi, s-au dovedit inconcludente. Nu exista nimic care să arate vreo abatere din partea Aniei. Comisia a ridicat așadar suspendarea, dar i-a dat Aniei avertisment pentru că nu o respectase pe cea nefundamentată!
Planurile de pregătire, pe care le-a refăcut de nenumărate ori, au rămas mai departe fără răspuns. Deși ar fi trebuit să primească din nou bursa olimpică, inclusiv pentru perioada din vară, nici un ban nu i-a fost plătit până la plecarea în Coreea. A fost inclusiv în situația de a rămâne noaptea pe drumuri cu ocazia unui concurs, când un hotel i-a cerut socoteală după ce factura a rămas neplătită.
Câțiva oameni binevoitori au ajutat-o până la urmă cu cheltuielile de concursuri. Pentru antrenor n-a mai rămas nimic. La întreceri s-a lipit de alte echipe și ocazional a mai făcut câte un antrenament. Dar nimic temeinic. După ce Ania și-a luat zborul, federația s-a arătat în sfârșit dispusă să-i deconteze unele chitanțe. Dacă ar fi știut că primește banii, Ania s-ar fi putut antrena în această iarnă. Până la urmă, tăierea comunicației a funcționat aproape la fel de eficient ca suspendarea.
Inițial, când federația trimisese la COSR lista cu participanții la schi alpin, acolo figurau și doi antrenori, al lui Ionică Achiriloaie și al lui Alexandru Barbu. Pentru Ania nu fusese acceptat nimeni, pe motiv că străinii ei nu sunt recunoscuți de federația română. Aparent acreditările FIS nu sunt valabile automat. Cu Ionică îndepărtat, pe listă a rămas un singur antrenor, deși conform promisiunilor federației, Marcel Frățilă ar fi trebuit să asigure suportul tehnic și pentru Ania. Cum Alexandru Barbu va zbura în Coreea abia pentru probele tehnice, Ania a plecat singură la Jocurile Olimpice. Fără nici o persoană lângă ea! Până la urmă, după multe intervenții la Mihai Covaliu, Puiu Gaspar a preluat mersul la ședințele tehnice. Același Puiu Gaspar care dorise să o îndepărteze pe Ania, o sprijină acum, inclusiv asigurându-i transportul și încearcă amabil să o ajute pe cât poate. Recunosc, sunt surprinsă. Desigur, când va veni rândul probelor de viteză, unde la ședințele tehnice se anunță inclusiv mutări de porți de pe traseu, Puiu Gaspar, care nu știe nimic despre traseele de schi alpin, va deveni la fel de util ca antrenorul inexistent al Aniei. Dar deocamdată n-a lăsat-o singură.
Ajunsă în Coreea de Sud cu 12 zile înainte de prima probă, Ania a sperat că se va putea antrena. La început a fost greu să-și găsească schiurile. Apoi a fost dificil să găsească transport spre pârtii. Despre marcat traseu nici nu s-a pus problema. Cine s-o facă? A așteptat degeaba până a sosit și echipa Poloniei, unde activează acum fostul ei serviceman. Polonezii au ajutat-o și în Cortina. Acum au împărțit un traseu împreună cu echipa din Chile și au schiat la schimb pe ea, o zi unii, o zi alții. Ania a fost primită alături de chileeni și ne-a transmis primele impresii.
„Aici este soare tot timpul, dar foarte, foarte frig. Zăpada e extrem de agresivă. În părțile abrupte e gheață. Injectată cred. Eu în uriaș mă simt ok pe partea de sus, unde e zăpada agresivă și panta mică. Dar pe abrupt și pe gheață nu mă simt bine cu genunchiul. Mi-e greu să iau înclinația care trebuie, și pe un abrupt așa mare e obligatoriu. Așa că mi-e foarte greu. Nu am schiat abrupt deloc în uriaș. Și nici pe gheață din asta. Așa că e ceva nou. Îmi lipsesc antrenamentele specifice pe schiuri. De abia aștept să înceapă viteza.”
La viteză Ania va avea problema navetei. Stațiunea unde se desfășoară viteza e la 30-40 de minute de mers cu mașina de satul olimpic. Spre deosebire de schiorii din țările importante, care locuiesc la hotelul din stațiune, la noi nu a trecut nimănui prin cap că ar fi bine să-i plătească și ei cazarea laolaltă cu adversarele.
Până atunci, prima probă a ei va fi uriașul, la noapte. Văzând ce greu regăsesc Anna Veith, Lara Gut și Eva-Maria Brem drumul spre elită la această disciplină după accidentări, colegul de comentarii orfe a întrebat-o pe Nicole Hosp de ce nu revin la fel de repede ca la discipinele rapide. Uriașul fusese disciplina specială a austriecei, dar a renunțat complet la ea după eșecuri repetate, continuând până la finalul carierei doar cu slalomul și cu viteza. La uriaș îți simți genunchiul încă fragil, a spus Nicole. Mult, mult timp. Și atunci nu poți schia la fel de liber. Iar dacă nu schiezi liber, nu apar automatismele de care e nevoie pentru a fi și rapidă. De aceea e nevoie de mult mai multe antrenamente decât înainte de accidentare.
Ania cunoaște aceeași problemă. La antrenamentele de uriaș din timpul iernii, care oricum puteau fi numărate pe degete, s-au adăugat doar cinci zile pe tărâm olimpic. Genunchiul încă o doare când forțează la uriaș, și neînclinându-se așa cum ar trebui, se simte foarte scuturată, pierzând astfel controlul. Va încerca să țină o linie înaltă, sperând la un rezultat acceptabil. Dar aceasta rămâne deocamdată disciplina cea mai șubredă pentru ea. Va pleca cu numărul 59 de concurs, deci nici pista nu va mai fi lină. Amintesc că numerele de start dincolo de primele 30 reflectă exact valoarea schioarelor, deci obiectivul pentru ea este să stea în fața adversarelor cu numere mai mari și să depășească fete cu numere mai mici.
Dar oricât de greu îi este să găsească măsura exactă a uriașului, alta va fi încercarea supremă. Știind unde trebuia să fie, unde putea să fie la aceste Jocuri, Ania va trebui să se împace cumva cu faptul că acum luptă, la fel ca în Soci, pentru ultimele locuri. Dacă asta nu o va doborî, nimic nu o va mai face.
Schi alpin. Deocamdata. 