Scuzați-mi titlul momeală, dar aceasta e realitatea pe jumătate: după ce timp de aproape un deceniu țările cu tradiție adânc înrădăcinată în schiul alpin au trebuit să sufere dominația unui olandez, acum i-a bătut pe toți nimeni altul decât un brazilian. Și nu m-aș mira dacă Pinheiro ar domina următorul deceniu.
Zâmbiți, stimați cititori, și nu vă încruntați, că nu scriu bazaconii. Așa cum Marcel Hirscher are mamă olandeză, Lucas Braathen – pe care chiar îl cheamă și Pinheiro – are mamă braziliană, și amândoi vorbesc fluent limba maternă.
Iar acum haideți să vedem cum de s-a întâmplat așa ceva. Cu soarele la fel de strălucitor ca în prima manșă, cei mai buni schiori s-au putut în sfârșit bucura de șanse egale cu ale adversarilor. Căci devansarea curselor din Sölden cu o săptămână a însemnat distanțarea uriașului masculin de trecerea la ora de iarnă și automat au avut program suplimentar de soare. Dacă vă amintiți din anii precedenți, primii porniți în manșa a doua schiau sub razele soarelui, în vreme ce cei mai buni opt schiori ai primei jumătăți de cursă aveau umbră pe întregul traseu.
Anul acesta toată lumea a beneficiat de aceeași vizibilitate și iată că cei mai buni timpi ai manșei decisive au fost reușiți de doi dintre premianți. Voi reveni la ei.
Pe Leif Kristian Nestvold-Haugen (locul 8, +1’’04) l-am ignorat în cronica primei manșe, fiindcă mi s-a părut că zecimea distanță până la locul 7 îl califică drept ”best of the rest“. Când colo era ”last of the best“. Și mai mult decât atât, cu o primă jumătate de cursă excelentă era să și urce un pic în clasament. Dar pe la mijloc au apărut greșelile, pe care, ce-i drept, le-a corectat iute, iute, impresionând cu agilitatea sa. Ca o paranteză, cine n-a greșit între porți, a greșit de fapt cel mai mult. Toți cei grijulii au fost extrem de lenți. Leif n-a fost lent, a văzut verde în fața ochilor și s-a bucurat.
Dar nu mult, căci Marco Odermatt (2; +0’’05), țuști de la start, iute printre porți și una două a fost jos. În prima manșă a tatonat un pic, în a doua deloc. A avut și câte o greșeluță, pe ici, pe colo, dar n-a mai contat. A plecat de la start cu un avans de o zecime, iar când a trecut linia de sosire, îl lăsase pe norvegianul cu prea multe nume la o secundă în spate. Ca să vă imaginați și mai bine cât de bine a schiat elvețianul: timpul său a fost atunci și a rămas până la final cel mai bun al unui schior în această manșă.
Coechipierul lui Marco are o tehnică strălucită, pe care a etalat-o însă cam degeaba. N-a riscat, n-a câștigat decât o poziție. Și asta doar pentru că s-a îndurat Henrik să-i facă loc pe aceeași treaptă. Evident, vorbesc de Loic Meillard (5; +0’’56).
Am ajuns în sfârșit la Pinheiro (1; 2’14’’41). Cred că în pauza dintre manșe a luat telefonul și a zis, ia să văd ce a scris pinguilde despre mine. Și n-a fost de acord. Cum adică ia globul dacă devine mai constant? Și mi-a arătat el: uite că poate câștiga și dacă face boacăne. Schiază băiatul ăsta de rupe pârtia. Stilul care combină forța și dexteritatea îl ajută să traseze o linie ideală, fără să o frângă cu întoarceri prea bruște. Fiecare schimbare de direcție e la momentul potrivit și are un instinct extraordinar pentru un tânăr de doar 20 de ani. A fost unul dintre puținii care la intrarea pe zid n-a avut nici cea mai mică problemă, în probabil cea mai dificilă curbă a traseului. Normal că a câștigat, nu? A avut și un strop de noroc, dar și știința alunecării rapide. După greșeala mare făcută aproape de finalul abrupt, rămăsese la un clipit în urma lui Marco, dar a revenit în frunte până la sosire, înregistrând al doilea timp al manșei. Specialiștii sunt convinși că ar fi foarte bun și la probele de viteză, totuși cred că deocamdată se va concentra doar pe cele tehnice.
L-a urmat pe traseu Alexis Pinturault (4; +0’’49), care însă s-a culcat pe-o rână înainte de intrarea pe abrupt, iar apoi, deși s-a luptat, n-a mai găsit ritmul care să-i facă lină alunecarea. Pintu era campionul en-titre și deși nu și-a putut apăra victoria de anul trecut a fost foarte grațios la predarea sceptrului.
Henrik Kristoffersen (5; +0’’56) și-a dorit enorm victoria. Mai ales că era un coechipier în frunte. Așa că a încercat să o forțeze cumva. A fost mai brutal la apăsarea pe schiuri, a încercat să le împingă mai tare, iar rezultatul a fost că și-a pus singur piedică cu dorința asta nemăsurată. Schiul este sportul oamenilor liberi. Ideal este să găsești mai întâi locul unde nimic nu este forțat și de acolo să începi să riști. Henrik a fost prea crispat și nimic n-a venit de la sine.
Permiteți-mi o mică bârfă. Echipa norvegiană este cea mai sudată dintre toate. Au ritualuri, (cel puțin) o dată pe săptămâna iau cina împreună, iar în curse se susțin unii pe alții cu ardoare. Toată echipa norvegiană, cu excepția lui Henrik. De când s-a alăturat echipei, Lucas Pinheiro a devenit protejatul lui Aleks Kilde (care în prima manșă a fost mai rapid decât Zan Kranjec până în momentul ieșirii de pe traseu). În Sölden Lucas și Aleks au locuit în același apartament, călătoresc împreună, în trei cuvinte: sunt amici la toartă. Când Henrik a trecut linia de sosire cu timpul pe roșu, brazilianul nostru a fost sigur că a obținut primul podium. Și acolo, în fața nefericitului Henrik, Aleks i-a sărit de gât amicului său și au început să țopăie împreună, ignorând tristețea norvegianului singuratic.
Henrik, deși încă foarte colțuros când pleacă în curse (v-a plăcut haka lui?), sau când nu e mulțumit de cum a schiat și trece linia de sosire fără să fie primul, s-a făcut băiat mare la interviuri și ne arată bonomia unui ursulet de pluș. Așa că a luat partea bună din această înfrângere. A fost cea mai bună clasare din stațiunea de pe ghețarul austriac, mult peste rezultatul de mai an, și la urma urmei ”nici Benni Raich, cu toata colecția de trofee, n-a reușit să urce pe podium în Sölden“, deci e într-o companie selectă.
Mai rămăseseră doi băieți sus. Totul era pregătit pentru Zan Kranjec (7; +0’’77). Traseul îl marcase propriul antrenor, în prima manșă îi depășise pe toți ceilalți favoriți. Dar nimic n-a funcționat. Nu s-a sincronizat deloc cu traseul, linia pe care a mers a rămas prea distanțată de porți și uite așa Zan a pierdut o grămadă de locuri în clasament.
Nimic n-a fost pregătit pentru Gino Caviezel (3; +0’’46). A surprins pe toată lumea câștigând prima manșă, iar acum toți așteptau să vadă dacă a fost doar un foc de paie. A pornit supra-motivat și ca urmare a fost tras în larg într-un viraj de la început. Apoi s-a războit cu ritmul decalat pe aproape tot zidul, dar a corectat problema la timp ca să se lanseze în platul final și să reducă întârzierea suficient cât să prindă podiumul. Primul podium al carierei.
Atât Gino, cât și Mauro au fost juniori foarte buni, în care elvețienii și-au pus multe speranțe. Dar accidentările repetate le-au tot barat drumul. Până la urmă Mauro a reușit să-și arate clasa, dar Gino rămăsese dator. Până ieri, când în sfârșit a devenit și el premiant și foarte emoționat ne-a spus cum l-a inspirat și motivat globul de cristal câștigat atât de târziu de fratele mai mare.
Cât despre Pinheiro, pe pistă sau la interviuri, e la fel de dezinvolt. L-a făcut pe reporter să râdă și ne-a zis și câteva lucruri interesante. Simte că a crescut enorm din punct de vedere tehnic de la slalomul din Kitz (unde a câștigat prima manșă). Cel mai bun rezultat la uriaș de până acum era locul 5 de anul trecut, dar deși ”e bun, eu mă prezint la start pentru podiumuri, nu pentru locuri 5. Da, am reușit deja victoria și acum aș vrea să îmi consolidez locul printre primii, deși probabil ar trebui să am și răbdare chiar dacă sunt de fapt nerăbdător.“ La întrebarea de ce merge atât de bine la fiecare cursă din Austria a răspuns perfect. ”Aș vrea să spun că spectatorii“, și a arătat cu mâna spre zona unde în anii trecuți erau tribunele cu zeci de mii de oameni. ”Dar nu e nimeni aici“.
Da, n-a fost nici un austriac nici în tribune, nici în partea de clasament care contează. După ce anul trecut austriecii înregistraseră deja cel mai slab rezultat al lor din Sölden, acum și-au bătut recordul. Cum Manuel Feller, care acum un an a terminat pe 12, a fost chinuit toată vara de dureri de spate și nu a adunat suficiente zile de antrenament, austriecii nu au reușit să urce nici un schior mai sus de locul 17. Stefan Brennsteiner a fost de fapt singurul specialist care a dus ambele manșe până la capăt și nu i se poate imputa că n-a urcat mai sus, fiind la prima cursă după o accidentare. Abandonat de colegii din echipa de slalom, a fost ajutat la salvarea onoarei de cei mai buni viteziști roș-alb-roșii, Vincent Kriechmayr și Matthias Mayer.
Slalomul uriaș este de mulți ani punctul nevralgic al austriecilor, dar cât timp a schiat Marcel Hirscher nimeni nu s-a îngrijit să repare găurile din acoperiș. Iar acum plouă cu rezultate proaste. Astă vară, federația i-a convins pe Mike Pircher și Ferdinand Hirscher, pe scurt ”Team Hirscher“ să dea o mână de ajutor. La antrenamente se zice că băieții lor au fost aproape și de Zan și de norvegieni. În cursă însă s-au prezentat atât de neconvingător că l-au supărat până și pe altfel foarte calmul Benni Raich. Care a sugerat că poate ar fi mai bine să se uite de generația actuală și să fie aduși în prim plan tinerii care vin din urmă.
Și gata, că oți mai avea și altceva de făcut.
Ne reauzim peste o lună, sau mai devreme dacă îmi fac timp să vă povestesc despre bule și alte năzdrăvănii virale.
Schi alpin. Deocamdata. 
Voi lasa comentariile deschise, dar le voi modera. Nu vor trece cele care pocesc limba romana, cele care contin lucruri neadevarate, si nici cele care nu trateaza cu respect comunitatea ce viziteaza acest blog.