Zan mai bun decât în Sölden

Al doilea uriaș masculin al sezonului și cine s-a cățărat mai sus decât toți după prima manșă? Zan Kranjec (1’04’’34)! Și o fi mare înghesuială după el, dar slovenul e singur sus. Marco Odermatt (+0’’46), Alexis Pinturault (+0’’48), Loic Meillard (+0’’49) își respiră unul altuia în ceafă (ups!), Tommy Ford (+0’’60) și Filip Zubcic (+0’’69) sunt și ei pe acolo, gata să profite de oportunități. Și atât, că doar n-o să cred că nepurtarea măștii în timpul concursului le va asigura lui Aleks Kilde & co oxigenul necesar recuperării unei secunde și.

Apropo de Aleksander. După Sölden s-a dus la o întâlnire cu sponsorul pentru producerea de niscaiva materiale publicitare, n-a fost cuminte, și s-a infectat. La aterizarea în Norvegia, ca atâția alți compatrioți reveniți anul acesta din Austria, a fost testat pozitiv. Nu s-a lăsat abătut din credința că e sigur o greșeală până când, trei zile mai târziu, l-au lovit și simptomele. Iar urmările se fac simțite și azi, chiar dacă în feluri neașteptate. Deși până acum certificatul atestând că s-a vindecat i-a fost suficient pentru a trece toate granițele, în Santa Caterina i s-a spus că doar cu test negativ va fi lăsat în bula schiorilor. Și n-a avut voie să participe la prima întâlnire cu pista, organizată ieri pentru toți participanții. Între timp a venit și rezultatul negativ, și stă bine cu sănătatea. Stătea bine de fapt și acum o săptămână, când a participat la paralelul din Lech, neratând nici o cursă până acum.

Alți câtiva adversari au avut mai mult ghinion. Marco Odermatt, Loic Meillard, Justin Murisier au fost testati pozitiv în 21 noiembrie, iar Marco Schwarz două zile mai târziu. Toți au pierdut o cursă, iar pentru Marco s-a scurtat și perioada de antrenament la doar două zile. Nu că patru ar fi mult, dar ia să ne uităm în clasament: unde-s elvețienii și unde-i Blacky?

Greu cu virusul ăsta. Tentația poate fi mare în a-i acuza de iresponsabilitate pe cei care se infectează. La urma urmei regulile foarte drastice sunt cunoscute dinainte și dacă toată lumea și-ar reduce contactele doar la universul echipei, n-ar mai fi nevoie de carantine și ratări de curse. Dar în vreme ce într-o echipă privată (a la Petra Vlhova să zicem) sportivul are unelte cu care poate încuraja respectarea distanțării de către cei pe care i-a angajat, în echipele naționale sportivii, chiar și cei foarte grijulii, sunt la mâna celor care-i înconjoară, antrenori, fizioterapeuți, preparatori fizici, tehnicieni care se ocupă de echipament, agenți media, sponsori. Prea multă lume și aici nu sportivul decide cu cine lucrează și nici nu-i poate da afară pe cei care i-au stricat sezonul. A se vedea cazul Annei-Swenn Larsson (două curse ratate din pricina unui antrenor infectat, după care s-a molipsit și ea și a mai absentat la una).

Înapoi pe pistă. Toată vara mi s-au lăudat francezii cu ce multe curse vor ține ei. Cum au acaparat luna decembrie cu nu mai puțin de 4 opriri în Val d’Isere. Plus Courchevel. Plus Chamonix în ianuarie. Și când colo, la controlul oficial pentru acest weekend n-au avut răspuns la întrebarea: ”unde-i zăpada?“ Noi, noi, au strigat italienii și iată-ne în Santa Caterina, unde e chiar prea multă.

Stațiunea italiană și-a ițit capul în calendarul Cupei Mondiale în ultimii ani și ca înlocuitoare pentru Bormio, unde primarul s-a supărat o vreme că schiorii profesioniști îi strică gheșeftul cu turiștii în cea mai mănoasă săptămână a iernii. Deci pentru Santa Caterina escala de azi nu e o premieră, dar în toată viața Cupei Mondiale n-au schiat băieții aici vreun slalom uriaș. Până azi; și n-a fost ușor. Mai întâi pentru că pista nu-i tocmai floare la ureche, apoi deoarece e loc de pus porți cu capcane, și în cele din urmă fiindcă a fost vreme bună pentru asigurat zăpadă de calitate în viitor, dar nu neapărat pentru schiat în prezent. A nins tare, și nu s-a văzut nimic.

”Nu vă puteți imagina cum este pe pistă,“ ne-a zis Manuel Feller (cel mai bun austriac, locul 15, +1’’78), revenit după dureri și probleme recurente la coloană. Să încercăm să ne imaginăm totuși: ”Vizibilitatea e foarte, foarte proastă. În timpul cursei se lipesc tot timpul fulgi pe ochelari. Pista nu e chiar așa de rea, dar când nu vezi ce gropi te așteaptă devine brutală și e greu să-ți iei inima în dinți și să riști. Bine n-ai cum să te simți, dar în aceeași situație sunt toți.“

Toată combinația s-a dovedit până la final decisivă. Instinctul de conservare devine torționar de cea mai joasă speță în astfel de condiții, zdrobind din fașă încercările de eliberare de sub tirania lui. Și doar cei care au reușit să-l reducă total la tăcere – ”mi-am repetat tot timpul: împinge, împinge, împinge“ și-a divulgat Zan Kranjec rețeta succesului – au atacat cu adevărat și nu au ajustat linia la ultima înclinare a terenului.

I-am enumarat la început pe temerari. Aceștia au fost norocoșii. Căci a fost nevoie și de șansă. Fruntașii au avut toți numere mici de start și pista a fost în bună stare. Restul îndrăzneților au dat în gropi și au pierdut mult timp.

Cât despre Pinheiro (Lucas Braathen, locul 18, +2’’14), a forțat, nu și-a ajustat stilul la zăpada mult mai mare, și a greșit prea mult. Iar Gino Caviezel, cealaltă surpriză a cursei de debut, a derapat în stil clasic și nu a terminat manșa.

În Sölden, Zan Kranjec a fost pe podium la pauză, dar la final a rămas pe lângă el. Astăzi și-a asigurat o poziție de plecare mai bună. Dacă va și profita de ea, vom vedea de la 14:30.