Olimpiada sperantelor


Autor: Victor Bobes

Dupa cum o pritocisem de vreo saptamana incoace, zis si facut!! Am convins familionul ca trebuie sa vedem si noi un concurs live odata in viata, mi-am luat liber de la serviciu, si iata-ne, cu cap compas Poiana! Desi in media se vehiculase stirea ca accesul autoturismelor „turistice” va fi interzis, la ora matinala cand am ajuns la Casa Armatei nu era nimic interzis. Cu bucurie am urcat repede-repede, si am fost dirijati in parcarea de langa patinoar. Sus, cam ceata. De pe la 1500 din zona startului, partia se desfasura mareata sub traseul gondolei si ce frumoasa era ea asa impodobita cu stegulete albastre rosii si urme de fard pe la viraje. Frig la vreo -2grade, dar parca la spectatori se simtea mai jos de-atata. Zapada inghetata, tare, chiar dura… asta urma sa-mi dau seama mai tarziu, dupa grimasele fetelor ce treceau sosirea si mai sus experimentasera virajele pe coapse.

Partia vazuta de la start de Ionica (Achiriloaie)

Lume putina, atmosfera linistita si civilizata, fara zgomotul cu chiote si urlaturi stiut de obicei din zilele de weekend. Ne grabim la sosire, toata lumea era prezenta si fiecare cu treaba lui. Am gasit o mica (si singura) tribuna foarte bine plasata, de unde se vedea perfect aproape trei sferturi din partie, si inca neocupata. Sa fi fost asa, de toti, spectatori si cei din staffuri, vreo 200 de suflete. O trupa destul de hotarata, poate vreo doua clase de liceeni, ceva virusati ai schiului sau iubitori de schi, fosti performeri si actuali, ceva insotitori ai concurentelor sau din echipe. In fata mea erau de pilda vreo trei danezi care dupa echipare sigur maine vor fi pe pista. Rusi, francezi, nemti, greci, italieni… ce mai, era un mic cosmopolitanism acolo destul de voios, zambitor si – pe parcurs aveam sa vad – cu mult fair play. Era si un panou mare care pana la urma n-a fost ce credeam eu, monitor unde sa vedem startul. Era doar pentru afisaj. Continuă lectura